5 (pași) x 6 (ani) = 30 (litere): Cum învață copilul să citească prin joacă

Unii copii învață din mers să citească. Așa cum observă mașinile pe stradă, așa învață și literele. Și cum literele sunt o parte uriașă din ingredientele necesare cititului de cuvinte, mesaje sau alte conținuturi, lucrurile vin mai apoi de la sine. Sunt autodidacți, încât de cele mai multe ori, ca părinte ești total surprins când descoperi că știu deja să citească, deși nu i-ai împins de la spate în această direcție.

 Nu toți copiii învață așa! Chiar dacă părinții le citesc copiilor seară de seară. Chiar dacă îi văd pe părinți citind seară de seară în fotoliul lor sau studiind la birou. Unii - Nu și pace! Desigur că am putea merge pe premisa, cât de se poate de adevărată, că fiecare copil are ritmul său, că acum preferă cu totul altceva și atunci nu are rost să-l grăbim.  

Unde pică toți de acord, și părinți și cadre didactice, sunt următoarele aspecte:

1. volumul de informații cu care copilul intră în contact la școală este mare. Bine! E unul mult prea mare comparativ cu capacitatea lui naturală de ale procesa, asimila și interioriza.

2. că ritmul predării este unul alert, trecându-se rapid de la o temă la alta. Pe când îmi elaboram în urmă cu 15-16 ani, proiectele din liceu (Liceu Pedagogic cu dublă specializare - învățători/ educatori) și țineam ore la școală în modulul de practică pedagogică, noțiunile de Predare, Consolidare și Evaluare erau sfinte și extrem de consistente în exercițiu și timp.

3. că modul în care se percep elevii vis-a-vis de cum se descurcă la școală este decisiv în adaptarea sau inadaptarea lor la școală și implicit în starea lor psihologică cu care vin și pleacă de aici.

Au nevoie deci, de suportul nostru, dar nu oricum: ci așa cum îl vor ei. E combinația provocatoare dintre: a învăța (un anumit conținut), a se juca efervescent și a face cum vor și ce vor ei. De combinația asta am devenit și mai conștientă în timp ce mezinul familiei noastre (6 ani) era în proces de alfabetizare, care la el a fost în 5 pași.

1. În primă fază, împreună cu el, am făcut planșe (A4) cu fiecare literă și cu o imagine care reprezenta un cuvânt care începea cu litera respectivă.  Ce i-a plăcut cel mai mult la pasul acesta  a fost regula că el alege cuvântul. Lucrurile s-au întâmplat cam așa: 

- B de la ......? întrebam eu

- de la baloane. (răspundea el) (și desenam baloane)

- C de la.....?

- ... de la căcat (răspunde el) și desena ca atare. (Mda, nu pentru toți a fost ușor. Bunicii își puneau de exemplu, mâinile la urechi.)

Mai apoi, planșele le-am lipit pe pereții din camera lui și tot ne jucam cu ele. A de la...., B de la..., C de la...., D de la.... etc. Așa a învățat inițial literele.

2. Apoi, s-a plictisit. Avea nevoie de mișcare, de țopăială. Am achiziționat jocul Alpha Catch (foarte cool jocul) și am început să jucăm un fel de fotbal american. L-am jucat peste tot, în casă, în curte, chiar și în parc. Mingi cu literele alfabetului mari și mici, cu arici, care se lipeau în mănușă la prinderea lor sau între ele. Apropiind din ce în ce mai mult una de alta câte 3 litere (ex., C - A - R, T - U - N), integra sunetele în cuvinte.

3. În drumurile noastre cu mașina, citea numerele de înmatriculare ale mașinilor pe care le depășeam în trafic. Provocare lui - provocarea mea, ce să zic!

4. Tot în trafic, luam cu mine o cariocă și carduri din hârtie pe care mi le tăiam de acasă. La roșu, scriam cuvinte din 3-4 litere și el le citea.

5. Cum îi place să gătească, și-a făcut obiceiul să ne tot pregătească torturi și prăjituri. Da, la 6 ani. Le face după o rețetă proprie, punând pe rând diferite ingrediente dintre cele mai diverse (de fapt cam tot ce-i pică la mână) și amestecându-le. Cum rețeta este instrumentul bucătarului, a început să își facă un caiet de rețete, în care scrie doar ingredientele. Nu ar vrea să îi copieze cineva rețeta. Doar fiecare bucătar cu secretul lui, nu?!

Ei, la capătul acestor pași, un nou drum se deschide în fața copiilor: povești, eroi, trăznăi pe care să le descopere singuri.

Autor: Camelia Chețu (MotherHood Center & Cabinet Individual de Psihologie Chețu Camelia)

Magnificul Hatzegopteryx: Zaurul din Țara Hațegului

De când avem copii, noi, ca familie avem o relație specială și stabilă cu dinozaurii. Pentru început, Alessia, pe când avea 1 an și un pic, a fost total sedusa de ei: cărți, jucării, plușuri, postere. Toate trebuiau să fie cu "zauri". Zaurul în sus, zaurul în jos, zaurul în culcare și mai ales la sculare, la masă, la baie, acasă, la bunici, ce mai: oriunde și oricând. Apoi, cu ocazia aniversării, am semnat prima poveste dedicată ei, cu ilustrații cu tot, ediție limitată: pentru ea și invitații ei.
Zaurii, pentru că așa au rămas dinozaurii pentru noi până azi, sunt singurii care ne-au aprins imaginația cu atâta febrilitate. Uriași, colorați, bătrâni - milioane de ani, intriganti prin aspectul lor, reali și totuși, atât de...magnifici. Toate astea le dau aceea forța unică de ne stârni iar și iar fantezia.

Dino Parc Râșnov împreună cu Muzeul de Istorie Naturală Grigore Antipa, Muzeul Național de Geologie și Paleontologie din Departamentul de Geologie al Universității din Bucureşti au dezvăluit astăzi, 28 iulie 2016, în premieră, în cadrul unei conferințe de presă comune, scheletul celui mai mare animal zburător din lume, pterozaurul Hatzegopteryx thambema.

Exponatul a fost reprodus la scara reală de către Dino Parc Râșnov în colaborare cu cel care a descoperit fosilele Hatzegopteryx-ului pe teritoriul României, profesorul universitar Dan Grigorescu.

Giganticul zburător poate fi admirat în cadrul expoziției „Aripi peste timp”, deschisă în perioada 28 iulie-14 august la Muzeul Antipa, care include și un pteranodon animatronic. În aceeași perioadă, un craniu de dinozaur de 3 metri lungime și un Triceratops pot fi vizitate la Muzeul Național de Geologie. După aceste 2 săptămâni, toate exponatele vor ajunge înapoi acasă, la Dino Parc Râșnov, unde vor putea fi admirate de către toți vizitatorii parcului.

„O pagină din trecutul geologic al lumii poate fi citită acum la Antipa, iar reconstituirea unei faune importante la nivel mondial, descoperită pe teritoriul României, deschide o fereastră către timpul îndepărtat când aceste animale populau ținutul Hațegului. ‘Aripi peste timp’ are o dublă semnificație: pe de o parte ne aduce în prezent trecutul paleontologic al României, iar pe de altă parte ne vorbește despre viitor.

„Ne putem mândri astăzi cu imaginea reconstituită a celui mai mare animal zburător care a  trăit vreodată în întreaga lume, pe care l-am descoperit în Țara Hațegului cu mulți  ani în urmă. Această realizare nu ar putea fi cu adevărat cunoscută fără efortul și sprijinul Dino Parc Râșnov, al Muzeului Grigore Antipa, al Muzeului de Geologie și al celorlalte instituții care s-au implicat cu adevărat de-a lungul timpului și au susținut domeniul cercetării în țara noastră”, a precizat profesorul Dan Grigorescu de la Universitatea din Bucureşti.

Mame bune și ne-bune (Partea a II-a: Demonii mamei ne-bune)

     Avem perioade și perioade. Perioade în care ne ies lucrurile pur și simplu ca prin magie. Copilul adoarme lin și rapid, mănâncă cu poftă, este bine-dispus și compliant la rugămințile noastre. Ne uimim de câtă răbdare și ce soluții geniale reușim să găsim pentru a-l liniști atunci când traversează momente dificile, când face tantrum-uri ori se trezește repetat pe timpul nopții de ne ținem ochii deschiși cu degetele. Sunt perioadele noastre bune pentru că suntem pe val. Pe lângă astea, știu toți părinții, dar și copiii, că mai există încă unele. Unele în care demonii noștri se rup din lumea din adâncurile lor și ies la suprafață. Nervi întinși la maximum. Frici vechi și violente. Gânduri malițioase. Convingeri constrângătoare. Sunt situațiile în care ne ia valul cu totul, nu-i așa?

Rain Inside - de Diana Dumitriu

     Ce situații exact, au puterea asta de a ne dezlănțui forțele din adâncuri? 
    În acest material, aflăm de răspunsuri reale, din viața de zi cu zi, a câtorva mame*, la întrebarea  În ce situații te percepi ca fiind "mamă ne-bună" pentru copilul tău? 
Da, așa e. Nu e niciunde listat cuvântul ne-bun(ă). În niciun dicționar. Și nu întâmplător se întâmplă să fie așa. Pentru că orice ar face, oricum s-ar comporta, oricare ar fi contextul ei de viață, oricât de rănită ar fi fost în copilărie, versiunea mamei ne-bune este în fapt, cea mai bună a versiune a ei ținând cont de toate aceste aspecte.  E vorba așadar, de toate acele situații, în care femeia ajunge să nu se perceapă ca mamă bună, să nu fie mulțumită de felul în care se comportă în relație cu copilul/ ii ei.

I. Manifestările copilului: 

• atunci când nu îi plăcea o mâncare pe care o făceam. M-am mai liniștit la capitolul ăsta, dar nu complet. (C.B)
• atunci când refuză un joc pe care i-l propun (zici că sunt și eu copil :)) (C.B.)
• atunci când cere cu disperare telefonul să se uite pe youtube. Îmi reproșez că face asta pentru că ne-a văzut pe noi că ne uitam pe telefon și pentru că l-am lăsat de câteva ori și pe el să se uite sau i-am arătat poze/ filmulețe cu el sau alți copii de-ai prietenilor noștri.(C.B.)
• atunci când îl văd că nu are încredere în el, când îl văd că nu socializează cu ușurință, când nu se înțelege cu frații lui, când nu acceptă să stea peste noapte și la bunici, când nu e deschis la experiențe noi, când nu are curaj, când nu e colaborant, când nu e încrezător în forțele proprii, când nu e sănătos (G.Z.)

II. Îngrijirea copilului:

• atunci când o grăbesc pentru că sunt constrânsă de timp, (A.C.)
• atunci când a trebuit să îi dau lapte praf pentru ca lactația mea nu era suficientă (C.B.)
• atunci când încerc să îi dau să mănânce și mai fac și alte x lucruri pe lângă asta...în loc să îi dau toată atenția, indiferent dacă e lapte praf sau sân (R.P.)
• atunci când plânge și nu mai știu ce să fac să îl liniștesc (C.B.)
• atunci când nu îl apăr destul de bine/eficient de soare și căldură  (A.O.)
• atunci când nu lua în greutate atât cât se aștepta medicul. Pentru mine aspectul greutate a constituit un factor de stres major în primul an de viață al lui, chiar de după naștere, el fiind un pic mai mic decât alți nou-născuți (C.B.)
• când nu reușesc să îndeplinesc toate nevoile copilului meu, când nu reușesc să aduc un zâmbet pe buze sau chiar un hohot ‎de râs, când nu sunt alături de puiuța în momente neplăcute ( gen vaccin,mici accidentări, treziri din somn în plâns), când nu intuiesc o dorință de-a ei, când nu aduc diversitate și noutate în viața ei etc. (D.G.)

III. Relația cu copilul:

• atunci când mama mea îl înțelege mai bine decât mine sau îi cunoaște mai bine preferințele. El stă cu ea ziua de la 9 luni când eu m-am întors la serviciu și știu că e normal să îi cunoască mai bine ritmul de peste zi fiind cu el mai mult decât mine, dar tot ma încearcă acest sentiment (C.B.)
• atunci când cineva mi-l lua din brațe când era mic și plângea, "că poate se liniștește la mine" (C.B.)
• Stau prea puțin de vorbă cu el (E.V.)

IV. Relația cu sine însăși:

• atunci când repet schemele nesănătoase dobândite din relația cu părinții mei (A.C.)
• atunci când la începutul vieții lui aveam unghiile mai lungi și îi lăsam zgârieturi pe pielea lui fină (A.O)
• Problemele mai complexe sunt în parte legate de lucruri materiale (situațiile acestea apar destul de rar pentru ca sunt conștientă că nu asta îl interesează pe copil acum și se vor rezolva în curând) și emoțional de hotărârea mea de a reveni la munca înainte sa facă copilul 2 ani. Oare sunt egoistă? (A.O.)
• când plec de acasă, iar el rămâne cu bona sau cu tati și nu este neapărat într-o dispoziție bună. Mă refer mai ales la situațiile în care am senzația că ar avea nevoie de mine... când poate e cârâit sau știu că îl sâcâie vreun dințișor. (E.D.)
• atunci când îmi pierd răbdarea cu el și ajung să țip la el (C.B.)
• atunci când nu sunt organizată și nu îi pot face un program stabil (G.Z.)
• atunci când nu sunt un model bun pentru copil (G.Z.)
• atunci când nu țin cont de părerile lor în decizii de familie (G.Z.)

      Așa cum în geografie, punctele cardinale reprezintă un sistem de indicare a direcției, dar și de localizare, punctele cardinale pentru localizarea, definirea comportamentelor mamelor ne-bune sunt: negațiile (ex. nu reușesc, nu apăr, nu țin cont, nu sunt, nu intuiesc, nu are curaj, nu are încredere etc.), termenii cantitativi de referință, care susțin nivelul inferior, depreciativ al acțiunii sau calității pe care o însoțesc (ex. nu îl apăr destul de bine de soare, stau prea puțin de vorbă cu el), verbe împovărătoare cu caracter de obligație (ex. trebuie) și cuvinte care exprimă detașarea de copil (ex. atunci când cineva mi-l lua din brațe când plângea, când plec de acasă, când îmi pierd răbdarea etc.).

     Felul în care gândim și vorbim este strâns corelat cu felul în care ne simțim și ne comportăm cu noi însene/înșine și cu ceilalți. A lua notă de aceste particularități lingvistice este primul pas în reconfigurarea mentală și comportamentală, în procesul autotransformării individuale și creatoare. 

*Răspunsurile de mai sus au fost oferit de mame cu copii cu vârste cuprinse între 6 luni și 4 ani,8luni.

Mame bune și ne-bune: Partea I

     Niciodată până acum la scară așa de largă ca în prezent, părinții nu au fost atât de preocupați de dezvoltarea pe termen lung a copiilor, încă din primele lor zile de viață. Pun sub semnul îndoielii din ce în ce mai mult de practicile și convingerile după care erau crescuți copiii altădată, ca "nu îi ține prea mult în brațe că se învață", "trebuie pupați doar în somn că altfel se răsfață" etc. Sunt dispuși să încerce căi noi, nebătătorite în familiile lor, să (își) pună întrebări, să caute răspunsuri și explicații, să depună eforturi în a își înțelege și accepta emoțiile, gândurile, dificultățile, resursele și nevoile, să o ia iar și iar de la capăt, chiar dacă s-au împotmolit.

Am rugat mai multe mame să ne răspundă la 3 întrebări:

1) În ce situații te percepi ca fiind "mamă bună" pentru copilul tău? 

2) În ce situații te percepi ca fiind "mamă ne-bună" pentru copilul tău?

3) În ce situații cei din jurul tău te apreciază ca fiind, rând pe rând, "mamă bună" și "mamă ne-bună"?

Răspunsurile* primite, dincolo de a fi unele diferite, sunt unele extrem de vii, realiste și detaliate, încât în momentul în care le-am citit, aveam senzația că le puteam vedea cu foarte multă claritate asemeni unei camere de filmat. Le puteam urmări în timp real pe ele, copiii și cei din jurul lor. În afara faptului că am structurat răspunsurile pe categorii, ele nu au mai suferit niciun fel de modificare. Sunt curate, pure și în format original.

Așadar, în ce situații se percep mamele ca mame bune?

I) Înțelegerea manifestărilor copilului: 

• când am răbdarea să-mi observ și să-mi înțeleg copilul, să-l accept necondiționat. Să îi accept și plânsul, așa cum îi accept râsul (A)

II) Îngrijirea copilului: 

• atunci când îl alăptam, plus faptul că l-am mai alăptat încă un an după ce m-am întors la serviciu (C.B.)
• atunci când îl purtam în brațe și la pieptul meu era vesel sau se liniștea, adormea, gângurea - era un sentiment extraordinar de care m-am bucurat din tot sufletul (C.B.)
• când sunt alături de puiuță în momente neplăcute ( gen vaccin,mici accidentări, treziri din somn în plâns (D.G.)
• să îi fac un program stabil, să ii ofer o alimentație sănătoasă și diversificată (și când reușesc să o și accepte), când îi alăptez (G.Z. - mamă gemeni)
• atunci când îi hrănesc, îi culc, îl îngrijesc (E.D.)

III) Comportamentul copilului:

• când îl văd că socializează cu ușurință, când se înțelege cu frații lui, când are o relație frumoasă cu tatăl lui, când acceptă să stea peste noapte și la bunici, când e deschis la idei și experiențe noi, când are curaj, când este colaborant, când este încrezător în forțele proprii,  când îl văd că râde și e împlinit, când e sănătos sau trece ușor peste viroze,  (G.Z.)
• când râde și este vesel, când se cuibărește în brațele mele  (C.B.)

IV) Relația cu copilul: 

• sunt mamă bună atunci când ma joc cu ea și îi dedic timp să ne bucurăm împreună, când îi povestesc dintr-o carte, când am timp să o mângâi înainte de somn (A)
• atunci când ma joc cu el,  când ne drăgălim (C.B.)
• când mă cheamă să mă joc cu el ceva ce pe el îl pasionează: de la fotbal la prinselea, făcut turnuri, orice (C.B.)
• atunci când răspund cu răbdare la reacțiile nervoase ale lui, adică nu ma înfurii și eu :) (E.V.)
• când reușesc să aduc un zâmbet pe buze sau chiar un hohot ‎de râs (D.G.)
• când intuiesc o dorință de-a ei, când aduc diversitate și noutate în viața ei ( D. G)
•  când reușesc să fac cât mai multe activități cu bebe (R.P.)
• când încerc să rezolv cât mai repede orice nevoie pe care o are micul meu prinț. Asta depinde de și cât de repede înțeleg plânsul lui, dar sunt mândră că încep să îi recunosc niște tipare. (A.O)
• când îi acord timp și conectare, când facem activități diverse, când ne jucăm jocuri fizice, când pot să-i ascult plânsul de descărcare, când le las spațiu să se manifeste și îi văd și țin cont de fiecare în parte, când avem activități cu toată familia, când mâncăm toți împreună (G.Z.)
• când mă joc cu el (E.D.)

Relația cu sine însăși:

• atunci când vreau și depun efort să mă dezvolt emoțional pe mine însămi, pentru a-i fi sprijin la nevoie pe  viitor (A.)
• când încerc să-mi vindec rănile trecutului, pentru a fi mai prezentă în rolul de mamă. (A.)
• când citesc pentru a înțelege (A.)
• atunci când fac sacrificii vis-a-vis de alimentația mea, prioritățile mele, pentru el (R.P.)
• atunci când reușesc sa fiu organizată (G.Z.)
• când îl pot duce la o grădiniță bună, când sunt un model bun pentru copii (G.Z. )
• faptul că fac orice pot ca să îi asigur o dezvoltare echilibrata, fizic și psihic, cred ca se încadrează în aceasta cerință.  (A.O.)    

        Mai este acum vreun secret de ce atât de greu ca o mamă să fie mamă bună? Numai dacă aruncăm o privire peste răspunsurile de mai sus, putem identifica rapid cuvintele-cheie, definitorii pentru acest rol (cele colorate), care sunt în primul rând, cuvinte de acțiune: a hrăni, a alăpta, a culca, a citi, a povesti, a asigura, a organiza, a vindeca, a depune eforturi, a reuși, a rezolva, a mângâia, a purta, a se conecta, a socializa, a îl duce la activități, sport .... și mai sunt câteva. În condițiile, în care cele mai multe dintre ele, ajung să îți (re)activeze celelalte roluri din viața lor - rolul de femeie, soție, colegă, prietenă, fiică, angajată, combustia este din ce în ce mai incendiară și senzația de a fi prinse într-o capcană, fără ieșire, este aproape viscerală. 
       Există și altceva care vă face pe voi, ce tocmai ați citit acest material, să vă percepeți ca mame bune?

* Răspunsurile au fost oferite de către mame ale căror copii au vârste cuprinse între 6 luni și 4 ani 8 luni.

9 motive pentru care să nu ratezi Dino Parc Râșnov în această vacanță

     Știam de ceva vreme de el și asta din multe surse, dar abia în urmă cu două zile am reușit într-un final să ajungem aici. Ne-a scos cu totul din cotidian. Deși, ne-am dus cu gândul că nu prea avem ce face în afară de a vedea niște reproduceri de dinozauri, așteptările ne-au fost cu mult depășite. În primul rând, Dino Parc Râșnov, că despre el e vorba, e genul de parc în care vă puteți petrece o zi întreagă de dimineață până seara, fără să vă plictisiți. Nici voi, nici copiii voștri. Platyhystrix, Dimetrodon, Pareisaurus, Ceoelophysis, Diplodocus și alți dinozauri sunt perfect încadrați în pădure. Mi-am imaginat de vreo câteva ori cât de rapid aș fi zbughit-o dacă aș fi trăit în acele vremuri. Mai ales că pe fundalul pădurii e o coloană sonoră impecabilă cu șuierăturile și răgetele dinozaurilor (nimic de speriat, fie vorba între noi).

În al doilea rând, pentru că aici e un parc de joacă de vis. Design-ul structurilor de lemn pentru jocurile fizice de echilibru și alte provocări este unul spectaculos și original. 

Pe bune că Dino Parc e formula perfectă a unei zile de vară petrecute la munte: dinozauri, răcoarea pădurii, loc de joacă, ateliere de pictat și modelaj, jocuri interactive, informații, cinema, parc de aventură, bănci comode, leagăne, terasă. 

Singura recomandare: Nu vă grăbiți. Luați-vă tot timpul din lume pentru a vă bucura de experiența parcului. Chiar dacă asta înseamnă 5-8 ore.


1. Peste tot, veți observa indicatoare care să vă ajute să vă orientați în interiorul parcului. Da, organizarea și structura sunt la înălțime aici.

2. Mențiuni de bun simț, neapărat de luat în seamă și respectat. Mai erau vreo 2 dinozauri cu ghearele rupte de copii.

3. Înainte de a vizita zona cu dinozauri, câteva minute pentru activarea fizică a copiilor cad la țanc. Îmi place să zic că aceste provocări fizice îi injectează pe copii cu siguranța, forța și curajul de care au nevoie mai ales când se confruntă cu noul și imprevizibilul.

4. Și acum, la pas, după dinozauri, prin pădure. Fiecare dinozaur, prezentat simplu și la obiect. Nu i-am numărat câți sunt în tot parcul, dar sunt mulți. Iată câțiva dintre ei mai jos. Nu aș vrea totuși, să vă răpesc senzația de a îi descoperi și a vă lăsa uimiți de aceste exemplare în viața reală a parcului.

5. Jocuri active pentru a-i ține în priză pe copii și pentru a-i stârni să afle cât mai multe lucruri despre viața dinozaurilor.

6. La final de traseu, alte și alte chestii faine de joacă. Joacă și iar joacă!

7. După mai bine de 3 ore petrecute în parc, ne ia cu foame și ne îndreptăm înspre restaurantul parcului, cum altfel decât având un nume bine ales - Papazaur. 

8. Câte chestii mai sunt încă de făcut aici?!

9. Dacă vă întrebați cam câți bani veți scoate din buzunar pentru această experiență, ei bine, iată și câteva detalii financiare: bilet intrare copii = 22 lei, bilet intrare adult = 28 lei. Cheltuieli suplimentare veți avea pentru atelierele de pictură, secțiunea cu lasere, escapadă și desigur, restaurant. 

 Nouă ne-a plăcut la maximum și cu greu am reușit să plecăm din parc.

Cum e să fii mamă pentru un copil în ceruri și unul în pântece

    A rămâne însărcinată după ce anterior ai pierdut un copil, indiferent de vârsta lui, că se născuse sau nu, este o experiență intens conflictuală. Pe de o parte, dorința de a avea un copil, pe de altă parte, sentimentul că îl trădezi pe primul. Pe de o parte, speranța că acesta se va naște cu bine și va fi sănătos, pe de altă parte, îndoiala că se va întâmpla așa. În fond, nimeni, dar absolut nimeni, niciun profesor doctor conferențiar în obstetrică-ginecologie și niciun cititor în stele nu îți vor putea garanta faptul că nu istoria pierderii nu s-ar putea repeta. Și tu știi asta, pentru că ai învățat deja cea mai importantă lecție. E cea a neputinței și lipsei de control în fața morții copilului tău.

     Dintre toate traumele posibile, moartea propriului copil este de departe cea mai sfâșietoare. În căutarea sensului experienței, cine oare ar putea răspunde întrebărilor obsesive: De ce el? De ce așa? De ce acum? Unde-am greșit? Cu ce-am greșit? Căci a găsi un sens, propriul sens, nu al altora, este un proces întortocheat, în care părinții îndoliați orbecăie multă vreme fără repere ajungând până în cel mai întunecat și înfricoșător hău personal. O nouă sarcină poate aduce o rază de soare care să  îl lumineze și să îl încălzească. Dar poate aduce și mai multă durere, vină și frică.

Trauma morții propriului copil îi aruncă adesea pe părinți în singurătate. Găsesc cu greu pe cineva care să îi asculte pe îndelete, fără grabă și fără sfaturi. Găsesc cu greu pe cineva care să fi trecut prin experiențe similare, pentru că puțini vorbesc despre astfel de pierderi. Nu de rușine, ci pentru că doare al naibii de tare. Găsesc cu greu pe cineva care își deschidă inima.

     A.D. este o tânără mămică al cărei băiețel a murit doar la două luni de viață, din cauza unor malformații cardiace și care acum este din nou însărcinată. Tot cu băiețel. Uneori, suferința și frica de o nouă pierdere ating cote de alertă, alteori însă, privește cu încredere, seninătate și recunoștință sarcina actuală. Acum, ea știe, simte, e convinsă că este deja mamă a doi copii: unul în ceruri, altul încă în pântecele ei. Cu ceva timp în urmă avea susținut nevoie de alinare, acum e pregătită să ofere alinare la rândul ei, împărtășindu-și experiența altor părinți cărora le e dat să trăiască povestea sarcinii precedate de pierderea unui copil. 

Dragul meu bebe frumos și iubit,

De curând, am aflat că vom avea un frățior pentru tine.

Primul gând care mi-a trecut prin minte a fost că ai să mă ajuți cu fiecare pas. Asta m-a făcut să mă simt protejată și fricoasă în același timp.

Tot ce aveam nevoie era să fii și tu lângă noi să ne bucurăm împreună de această nouă etapă. Mi-aș fi dorit să nu trecem prin tot ce am trecut, mi-aș fi dorit să stai mai mult lângă noi, să avem timp să îți fim părinți. 

Te anunț că vei fi mereu acolo, vei fi mereu parte din inima mea, a noastră, vei fi mereu bebe frumos și grăsan care ne-a învățat atât de multe, într-un timp atât de scurt. 

Eu încă am temeri, încă mi-e teamă de ceea ce vine, dar am încredere în tine și în superputerile tale.

Pentru mine e important să știi că vei avea mereu locul tău în familia noastră,  nu vei fi înlocuit niciodată. Și nu în ultimul rând că avem încredere că de acolo de unde ești ne veghezi și ne ajuți să trecem cu bine peste toate necunoscutele din viața noastră trecută și viitoare.

Mami și tati te iubesc foarte mult!

(Scrisoare publicată cu acordul A.D. pentru Mame care inspiră).

Când au fost scrise aceste rânduri, au fost scrise pentru ea însăși, pentru nimeni altcineva. A fost o experiență deosebit de intensă, deosebit de profundă și mai ales, deosebit de emoționantă, pe care am trăit-o împreună. Lucrul în cabinetul de psihologie se supune unor rigori clare, dintre care una este cea a confidențialității. Numai într-un cadru sigur, intim, solid, clientul se poate (auto)dezvălui cu onestitate și emoție. Numai într-un astfel de cadru se poate înfățișa, sieși și celuilalt, așa cum este el de-adevăratelea. Numai așa poate coborî în adâncuri, pentru a le simți, a le privi, cerceta și reașeza.  

Este unul dintre motivele pentru care pe niciun site de-al unui psiholog nu o sa găsești secțiunea Clienții noștri. Sunt sub protecție. Iar când ei vor și se simt pregătiți să se arate, se arată.  Așa cum este A.D., care e de acord nu doar să publicăm aici rândurile de mai sus, ci și datele de contact (pe care le vom oferi, pe privat, doar la cererea voastră.

Acest material a fost scris și publicat cu acordul A.D.

drd. psih. Camelia Chețu - psihoterapeut, consilier psihologic

www.motherhood.ro

Cum să prelungești atingerile și îmbrățisările cu copilul chiar dacă acesta a crescut

   
     Simțul atingerii este primul simț pe care ni-l dezvoltăm și asta încă de pe când ne aflam în pântecele mamelor noastre. Imersați total în lichidul amniotic, primele atingeri erau așadar unele lichide. Deși nu e indexată în niciun manual, atingerea lichidă este una fluidă, caldă - la temperatura corpului, complet învăluitoare. După naștere, atingerea lichidă e înlocuită cu atingerea corporală, piele pe piele, în și pe brațele celor din jur, la pieptul mamei, pe umerii tatălui. În această perioadă, grijile multor proaspeți părinți sunt alimentate de predicțiile nefondate în care răsfățul copiilor e provocat de purtatul lor în brațe, de atingerile pline de iubire. Avertisment: Iubirea părinților dăunează grav autonomiei copilului - pe bune, chiar vi se pare că are sens?! 

     Cei care au copii de o șchioapă sau mai mari știu că odată ce aceștia au învățat mersul, mai vin în brațele lor doar atunci când se lovesc, obosesc, sunt triști sau speriați, ori vor ceva anume - niște bani, voie la tabletă sau la vreun party. În rest, se cațără, aleargă, se duc înspre prietenii lor, se joacă, construiesc, scriu, desenează, modelează, citesc, fac teme și tot așa. Așa că, lucrurile stau de fapt, în felul următor: Pe măsură ce cresc, copiii primesc din ce în ce mai puține atingeri, îmbrățisări și sărutări din partea părinților - gândiți-vă de exemplu, la preadolescenți sau adolescenți. Unde nu mai pui, că bașca apar acum alte întrebări, alte temeri. Mamele se îndoiesc că ar mai fi cazul să își îmbrățiseze fiii, începând cu vârsta de 12 ani sau chiar mai puțin. Se gândesc că atingerile lor sunt în felul lor excitante pentru ei. Văd cum atingerile lor le pot provoca plăcere fizică, iar asta le sperie. Tații nu mai știu cum să își ia fiicele în brațe sau li se pare nepotrivit să se mai hârjonească cu ele, odată ce le-au mijit sânii. Așa că cei mai mulți copii sunt privați din ce în ce mai devreme (mai ales datorită instalării aproape generalizate a pubertății precoce) de atingerile ghidușe, fluide, cuprinzătoare de altădată ale mamelor și taților lor. Rând pe rând, din relațiile părinți - copii, se diminuează contactul fizic, simțul conectării, intimității corporale și emoționale. Da, vor apărea niște  schimbări pe aceste planuri. Așa stă în firea lucrurilor să se întâmple. Într-un fel îl ții în brațe pe bebelușul tocmai născut, într-un fel îl ții pe cel de 10 luni, într-un fel pe copilul de 3 ani, în alt fel pe cel de 10, 16, 18 sau 40 de ani. Într-un fel îi vorbești și îl alinți când este mic și în cu totul alt fel când e în primii ani de școală, liceu sau tocmai s-a așezat cu nevasta la casa lui. Înțelegi acum de ce e ok, până la urma urmei să i te adresezi cu "bebe" în primul an de viață (chiar dacă ar fi mai potrivit să i te adresezi totuși pe nume), dar în niciun caz, absolut în niciun caz, după ce a depășit această vârstă? Pentru că "bebe" se va transforma în "Bebe" (dar acesta e un alt subiect teribil de interesant).

     Pentru că e vară, pentru că protecția solară este absolut necesară și pentru că natura ne-a construit cu doar două mâini, două picioare și fără ochi la spate, fiecare dintre noi avem nevoie de cineva care să ne ajute să întindem bine crema pentru a nu ne arde pe spate. Iar asta, nu e deloc întâmplător. E una dintre strategiile Divinității de a ne face să ne îndreptăm spre celălalt, să îi oferim și cerem atingerea, indiferent de vârstele noastre. Iar atunci când în atingerea asta se regăsesc răbdarea și delicatețea, spiritul jucăuș și distracția, dăruirea și atenția, pe care le-am primit sau nu, dar de care aveam atâta nevoie altcândva, experiența este totală și pentru cel care oferă și pentru cel care primește. Apropiere. Conectare. Emoție. Acceptare.

     Ce îmi place cel mai mult la Theraplay, care este un program de intervenție terapeutică care la bază cercetarea atașamentului și în care eu m-am certificat cu 4 ani în urmă, este faptul că mixează jocul cu nonverbalul, simțurile cu experiența directă, trăită aici și acum, interacțiunea cu empatia. Le-am experimentat repetat, în contexte diferite, cu copii și adulți, și de fiecare dată, mă uimește efectul intimității care se produce. Iată de exemplu, cum am adaptat eu pentru vară, cu copiii mei și ai prietenilor mei, unul dintre jocurile Theraplay. 

     Pentru început, îmi torn din plin, în podul palmei, din loțiunea de protecție solară (materia primă de lucru). Apoi, îi spun copilului așa: Ia, uite, ce am eu aici! Am o pânză făcută din piele, numai bună de pictat (în timp ce îi șterg spatele cu palma.) Stai întins pe spate (burtă), pentru că voi picta ceva foarte, dat foarte special. Așa ca tine. (Aici, el de obicei, e foarte curios și vrea să afle ce anume vreau să pictez pe el.) Ia să vedem oare, îți vei putea da seama ce pictez, fără să vezi? Doar prin puterea simțurilor? Și mă apuc să desenez ce îmi vine în cap - soare, valuri, față zâmbitoare, picături de ploaie. Cheia jocului stă în ritmul, întinderea și localizarea atingerilor, adică pictați într-un ritm cât mai lent, pe o suprafață cât mai largă și mai ales, în zone în care știți că se gâdilă. Apoi, fac o poză operei artistice încheiate și i-o arăt. Mai facem una? De data aceasta, m-am gândit să pictez ceva și mai și. La final, după ce îi arăt poza pe telefon, îi spun că mai am un lucru de făcut, și anume să șterg tabloul și întind crema pe îndelete, cu atingeri generoase și protectoare. Credeați că jocul s-a terminat? Nicidecum. Va cere să facă și el același lucru cu tine, iar atunci vei ști că jocul a avut succes la maximum. Și cremuiți, și distrați, și conectați și protejați. Misiune îndeplinită.

Drd. psih. Camelia Chețu

www.motherhood.ro