Moartea e, sa recunoaștem, pe lista subiectelor dintre cele mai fierbinți. Și nu prin rating-ul pe care îl produce acest cuvant. Da, apare peste tot. La știri, în povești, filme, desene animate, cantece, picturi de tot felul și totuși, popularizarea sa nu e un motiv pentru care ne înspăimante mai puțin. Ba, dimpotrivă. Mai că fiecare literă a cuvantului dă fiori. M de la macabru, O de la oribil, A de la amărăciune, R de la revoltă, T de la tristețe și tabu, E de la eternitate. Si ce e al naibii de dureros e că nu putem să îi ferim pe copii de contactul cu ea. Înca de mici, unii sunt martori la acte directe ale morții. Pisica ce prinde din salt porumbelul care a îndrăznit să zboare prea jos de pămant. Animăluțul lor drag de companie care se stinge treptat la pieptul lor. Bunici, părinți sau frați care își dau cea din urmă suflare în fața lor. Alții sunt martori la ce lasă ea în urmă - gandaci uscați și nemișcați, cadavre reci și palide. Ori oameni îngandurați, ofiliți de tristețe și absenți din scenariul real al vieții.
Da, apare peste tot. Încă din primii ani de viață. Și nu degeaba.
Pentru mine este de fiecare dată uimitor cand cei mici îmi aruncă la fileu subiectul morții. Am găsit cu ei mai multe răspunsuri decat mi-aș fi imaginat vreodată. Pentru că îi las să pună întrebări. Multe-multe-multe. Vin pe rand. Pun o întrebare, cauta și mestecă răspunsul, înghit ce le place și scuipă ce le face rău. Mai fac o pauză. Apoi, vin cu alta. Au un așa simț perfect al digestiei, că nu ai nici măcar cea mai mică șansă să umbli cu baliverne la ei.
Așadar, de ce toți copiii se tem de moarte?
Pentru început, nimeni nu își face timp pentru a le povesti despre ceea ce se întamplă. Ba mai mult, cei mari, adulții, nu știu cum să fugă mai repede, pe unde să se mai ascundă sau cum să camufleze cat mai multe chestii ce țin de eveniment. Nu participă la ritualul înmormantarii. V-ati prins, nu e vorba de lipsa de timp, ci de cat de greu le este să vorbească despre moarte. Iar ei, tot ce înțeleg despre moarte, este ceea ce rămane în urmă: suferința, durerea, tristețea, furia, neputința celorlalți. Si de aici, încep să construiască propriul film al morții. Unul păgubos si inspirat din realitatea altora.
Apoi, li se mai spune cate ceva. Unora, li se spune cate o minciună. Celor mai multi. Altora, li se dau informații scurte, fără drept de apel, după principiul: "Hai să terminăm cu asta, odată pentru totdeauna!" Nu le oferă nici cel mai mic răgaz pentru a le răspunde la întrebări. Ce să mai îi încurajeze să le pună propriile lor întrebări?! Dac-ați ști cate au?! Și cat de fascinante sunt! Și cand mori, mai poți să te miști? Mai poți ieși de acolo (din mormant) uneori, cand te mai plictisești? Dar nu ni se face foame?
Ușor-ușor în ecuația morții apar variabile ca separare/ de cei dragi/ pentru totdeauna/, iar combinația asta este fatală. Cea mai cumplită, inacceptabilă și dătătoare de emoții puternic răscolitoare. "Și cand mi se face dor de familia mea, ce fac? Știi, eu vorbesc cam mult, cu cine o să mai vorbesc? Aaah! știu. O să le spun să ne bage în același mormant. ...."
Cand lui Oliver i-a murit prima rățușcă, în urma asaltului unei pisici care dădea tarcoale curții noastre, (noroc că nu a fost de față la scenă), cu ce a rămas din situație a fost dispariția primului său animal de companie. Știți cum jelesc bătranele satului cand le moare cineva? Plang si vorbesc, urlă și explică, toate în același timp. L-am ținut mult în brațe, i-am simțit corpul zdruncinandu-i-se în spasme tectonice, l-am mangaiat și am plans împreună cu el. Mi-a cerut să luam un alt boboc de rață. În fond, abia se bucurase o săptămană de el și atat și-a dorit un animăluț de companie. L-am luat. Unul complet diferit. Daca primul era galben, cel de-al doilea era cu negru. L-a numit Blacky, după ce tot insista să îl numească Depper, ca pe primul. Nevoia de a-l regăsi, de a înfrange durerea dispariției era uriașă. După 2 săptămani, într-o dimineață, Blacky era complet răvășit - nu își mai ținea capul, nu stătea pe picioare, nu deschidea pliscul. Ușor-ușor, se stingea. Am stat cu el 2 ore în brațe să-l ajutăm să își revină. Nu mai era nicio șansă. A murit și el. Hohote de plans și multe urlete din nou. I-am implicat pe amandoi copiii în tot ritualul. L-am împachetat pe Blacky cu mare artă, cu o hartie de copt și panglică pentru cadouri.
Ușor-ușor în ecuația morții apar variabile ca separare/ de cei dragi/ pentru totdeauna/, iar combinația asta este fatală. Cea mai cumplită, inacceptabilă și dătătoare de emoții puternic răscolitoare. "Și cand mi se face dor de familia mea, ce fac? Știi, eu vorbesc cam mult, cu cine o să mai vorbesc? Aaah! știu. O să le spun să ne bage în același mormant. ...."
Cand lui Oliver i-a murit prima rățușcă, în urma asaltului unei pisici care dădea tarcoale curții noastre, (noroc că nu a fost de față la scenă), cu ce a rămas din situație a fost dispariția primului său animal de companie. Știți cum jelesc bătranele satului cand le moare cineva? Plang si vorbesc, urlă și explică, toate în același timp. L-am ținut mult în brațe, i-am simțit corpul zdruncinandu-i-se în spasme tectonice, l-am mangaiat și am plans împreună cu el. Mi-a cerut să luam un alt boboc de rață. În fond, abia se bucurase o săptămană de el și atat și-a dorit un animăluț de companie. L-am luat. Unul complet diferit. Daca primul era galben, cel de-al doilea era cu negru. L-a numit Blacky, după ce tot insista să îl numească Depper, ca pe primul. Nevoia de a-l regăsi, de a înfrange durerea dispariției era uriașă. După 2 săptămani, într-o dimineață, Blacky era complet răvășit - nu își mai ținea capul, nu stătea pe picioare, nu deschidea pliscul. Ușor-ușor, se stingea. Am stat cu el 2 ore în brațe să-l ajutăm să își revină. Nu mai era nicio șansă. A murit și el. Hohote de plans și multe urlete din nou. I-am implicat pe amandoi copiii în tot ritualul. L-am împachetat pe Blacky cu mare artă, cu o hartie de copt și panglică pentru cadouri.
Apoi, am mers în grădină și Oliver l-a așezat cu grijă în cel mai frumos loc al ei, între o hortensie superbă și un cais.
Cateva zile am mai vorbit despre Blacky. Și din cand în cand, din ce în ce mai rar, se mai oprește în fața altarului făcut de el. Mai rumegăm la raportul viață-moarte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu