Cum e să fii mamă pentru un copil în ceruri și unul în pântece

    A rămâne însărcinată după ce anterior ai pierdut un copil, indiferent de vârsta lui, că se născuse sau nu, este o experiență intens conflictuală. Pe de o parte, dorința de a avea un copil, pe de altă parte, sentimentul că îl trădezi pe primul. Pe de o parte, speranța că acesta se va naște cu bine și va fi sănătos, pe de altă parte, îndoiala că se va întâmpla așa. În fond, nimeni, dar absolut nimeni, niciun profesor doctor conferențiar în obstetrică-ginecologie și niciun cititor în stele nu îți vor putea garanta faptul că nu istoria pierderii nu s-ar putea repeta. Și tu știi asta, pentru că ai învățat deja cea mai importantă lecție. E cea a neputinței și lipsei de control în fața morții copilului tău.

     Dintre toate traumele posibile, moartea propriului copil este de departe cea mai sfâșietoare. În căutarea sensului experienței, cine oare ar putea răspunde întrebărilor obsesive: De ce el? De ce așa? De ce acum? Unde-am greșit? Cu ce-am greșit? Căci a găsi un sens, propriul sens, nu al altora, este un proces întortocheat, în care părinții îndoliați orbecăie multă vreme fără repere ajungând până în cel mai întunecat și înfricoșător hău personal. O nouă sarcină poate aduce o rază de soare care să  îl lumineze și să îl încălzească. Dar poate aduce și mai multă durere, vină și frică.

Trauma morții propriului copil îi aruncă adesea pe părinți în singurătate. Găsesc cu greu pe cineva care să îi asculte pe îndelete, fără grabă și fără sfaturi. Găsesc cu greu pe cineva care să fi trecut prin experiențe similare, pentru că puțini vorbesc despre astfel de pierderi. Nu de rușine, ci pentru că doare al naibii de tare. Găsesc cu greu pe cineva care își deschidă inima.

     A.D. este o tânără mămică al cărei băiețel a murit doar la două luni de viață, din cauza unor malformații cardiace și care acum este din nou însărcinată. Tot cu băiețel. Uneori, suferința și frica de o nouă pierdere ating cote de alertă, alteori însă, privește cu încredere, seninătate și recunoștință sarcina actuală. Acum, ea știe, simte, e convinsă că este deja mamă a doi copii: unul în ceruri, altul încă în pântecele ei. Cu ceva timp în urmă avea susținut nevoie de alinare, acum e pregătită să ofere alinare la rândul ei, împărtășindu-și experiența altor părinți cărora le e dat să trăiască povestea sarcinii precedate de pierderea unui copil. 

Dragul meu bebe frumos și iubit,

De curând, am aflat că vom avea un frățior pentru tine.

Primul gând care mi-a trecut prin minte a fost că ai să mă ajuți cu fiecare pas. Asta m-a făcut să mă simt protejată și fricoasă în același timp.

Tot ce aveam nevoie era să fii și tu lângă noi să ne bucurăm împreună de această nouă etapă. Mi-aș fi dorit să nu trecem prin tot ce am trecut, mi-aș fi dorit să stai mai mult lângă noi, să avem timp să îți fim părinți. 

Te anunț că vei fi mereu acolo, vei fi mereu parte din inima mea, a noastră, vei fi mereu bebe frumos și grăsan care ne-a învățat atât de multe, într-un timp atât de scurt. 

Eu încă am temeri, încă mi-e teamă de ceea ce vine, dar am încredere în tine și în superputerile tale.

Pentru mine e important să știi că vei avea mereu locul tău în familia noastră,  nu vei fi înlocuit niciodată. Și nu în ultimul rând că avem încredere că de acolo de unde ești ne veghezi și ne ajuți să trecem cu bine peste toate necunoscutele din viața noastră trecută și viitoare.

Mami și tati te iubesc foarte mult!

(Scrisoare publicată cu acordul A.D. pentru Mame care inspiră).

Când au fost scrise aceste rânduri, au fost scrise pentru ea însăși, pentru nimeni altcineva. A fost o experiență deosebit de intensă, deosebit de profundă și mai ales, deosebit de emoționantă, pe care am trăit-o împreună. Lucrul în cabinetul de psihologie se supune unor rigori clare, dintre care una este cea a confidențialității. Numai într-un cadru sigur, intim, solid, clientul se poate (auto)dezvălui cu onestitate și emoție. Numai într-un astfel de cadru se poate înfățișa, sieși și celuilalt, așa cum este el de-adevăratelea. Numai așa poate coborî în adâncuri, pentru a le simți, a le privi, cerceta și reașeza.  

Este unul dintre motivele pentru care pe niciun site de-al unui psiholog nu o sa găsești secțiunea Clienții noștri. Sunt sub protecție. Iar când ei vor și se simt pregătiți să se arate, se arată.  Așa cum este A.D., care e de acord nu doar să publicăm aici rândurile de mai sus, ci și datele de contact (pe care le vom oferi, pe privat, doar la cererea voastră.

Acest material a fost scris și publicat cu acordul A.D.

drd. psih. Camelia Chețu - psihoterapeut, consilier psihologic

www.motherhood.ro

Cum să prelungești atingerile și îmbrățisările cu copilul chiar dacă acesta a crescut

   
     Simțul atingerii este primul simț pe care ni-l dezvoltăm și asta încă de pe când ne aflam în pântecele mamelor noastre. Imersați total în lichidul amniotic, primele atingeri erau așadar unele lichide. Deși nu e indexată în niciun manual, atingerea lichidă este una fluidă, caldă - la temperatura corpului, complet învăluitoare. După naștere, atingerea lichidă e înlocuită cu atingerea corporală, piele pe piele, în și pe brațele celor din jur, la pieptul mamei, pe umerii tatălui. În această perioadă, grijile multor proaspeți părinți sunt alimentate de predicțiile nefondate în care răsfățul copiilor e provocat de purtatul lor în brațe, de atingerile pline de iubire. Avertisment: Iubirea părinților dăunează grav autonomiei copilului - pe bune, chiar vi se pare că are sens?! 

     Cei care au copii de o șchioapă sau mai mari știu că odată ce aceștia au învățat mersul, mai vin în brațele lor doar atunci când se lovesc, obosesc, sunt triști sau speriați, ori vor ceva anume - niște bani, voie la tabletă sau la vreun party. În rest, se cațără, aleargă, se duc înspre prietenii lor, se joacă, construiesc, scriu, desenează, modelează, citesc, fac teme și tot așa. Așa că, lucrurile stau de fapt, în felul următor: Pe măsură ce cresc, copiii primesc din ce în ce mai puține atingeri, îmbrățisări și sărutări din partea părinților - gândiți-vă de exemplu, la preadolescenți sau adolescenți. Unde nu mai pui, că bașca apar acum alte întrebări, alte temeri. Mamele se îndoiesc că ar mai fi cazul să își îmbrățiseze fiii, începând cu vârsta de 12 ani sau chiar mai puțin. Se gândesc că atingerile lor sunt în felul lor excitante pentru ei. Văd cum atingerile lor le pot provoca plăcere fizică, iar asta le sperie. Tații nu mai știu cum să își ia fiicele în brațe sau li se pare nepotrivit să se mai hârjonească cu ele, odată ce le-au mijit sânii. Așa că cei mai mulți copii sunt privați din ce în ce mai devreme (mai ales datorită instalării aproape generalizate a pubertății precoce) de atingerile ghidușe, fluide, cuprinzătoare de altădată ale mamelor și taților lor. Rând pe rând, din relațiile părinți - copii, se diminuează contactul fizic, simțul conectării, intimității corporale și emoționale. Da, vor apărea niște  schimbări pe aceste planuri. Așa stă în firea lucrurilor să se întâmple. Într-un fel îl ții în brațe pe bebelușul tocmai născut, într-un fel îl ții pe cel de 10 luni, într-un fel pe copilul de 3 ani, în alt fel pe cel de 10, 16, 18 sau 40 de ani. Într-un fel îi vorbești și îl alinți când este mic și în cu totul alt fel când e în primii ani de școală, liceu sau tocmai s-a așezat cu nevasta la casa lui. Înțelegi acum de ce e ok, până la urma urmei să i te adresezi cu "bebe" în primul an de viață (chiar dacă ar fi mai potrivit să i te adresezi totuși pe nume), dar în niciun caz, absolut în niciun caz, după ce a depășit această vârstă? Pentru că "bebe" se va transforma în "Bebe" (dar acesta e un alt subiect teribil de interesant).

     Pentru că e vară, pentru că protecția solară este absolut necesară și pentru că natura ne-a construit cu doar două mâini, două picioare și fără ochi la spate, fiecare dintre noi avem nevoie de cineva care să ne ajute să întindem bine crema pentru a nu ne arde pe spate. Iar asta, nu e deloc întâmplător. E una dintre strategiile Divinității de a ne face să ne îndreptăm spre celălalt, să îi oferim și cerem atingerea, indiferent de vârstele noastre. Iar atunci când în atingerea asta se regăsesc răbdarea și delicatețea, spiritul jucăuș și distracția, dăruirea și atenția, pe care le-am primit sau nu, dar de care aveam atâta nevoie altcândva, experiența este totală și pentru cel care oferă și pentru cel care primește. Apropiere. Conectare. Emoție. Acceptare.

     Ce îmi place cel mai mult la Theraplay, care este un program de intervenție terapeutică care la bază cercetarea atașamentului și în care eu m-am certificat cu 4 ani în urmă, este faptul că mixează jocul cu nonverbalul, simțurile cu experiența directă, trăită aici și acum, interacțiunea cu empatia. Le-am experimentat repetat, în contexte diferite, cu copii și adulți, și de fiecare dată, mă uimește efectul intimității care se produce. Iată de exemplu, cum am adaptat eu pentru vară, cu copiii mei și ai prietenilor mei, unul dintre jocurile Theraplay. 

     Pentru început, îmi torn din plin, în podul palmei, din loțiunea de protecție solară (materia primă de lucru). Apoi, îi spun copilului așa: Ia, uite, ce am eu aici! Am o pânză făcută din piele, numai bună de pictat (în timp ce îi șterg spatele cu palma.) Stai întins pe spate (burtă), pentru că voi picta ceva foarte, dat foarte special. Așa ca tine. (Aici, el de obicei, e foarte curios și vrea să afle ce anume vreau să pictez pe el.) Ia să vedem oare, îți vei putea da seama ce pictez, fără să vezi? Doar prin puterea simțurilor? Și mă apuc să desenez ce îmi vine în cap - soare, valuri, față zâmbitoare, picături de ploaie. Cheia jocului stă în ritmul, întinderea și localizarea atingerilor, adică pictați într-un ritm cât mai lent, pe o suprafață cât mai largă și mai ales, în zone în care știți că se gâdilă. Apoi, fac o poză operei artistice încheiate și i-o arăt. Mai facem una? De data aceasta, m-am gândit să pictez ceva și mai și. La final, după ce îi arăt poza pe telefon, îi spun că mai am un lucru de făcut, și anume să șterg tabloul și întind crema pe îndelete, cu atingeri generoase și protectoare. Credeați că jocul s-a terminat? Nicidecum. Va cere să facă și el același lucru cu tine, iar atunci vei ști că jocul a avut succes la maximum. Și cremuiți, și distrați, și conectați și protejați. Misiune îndeplinită.

Drd. psih. Camelia Chețu

www.motherhood.ro

Vacanța de vară e despre schimbare

     E clar. Vacanța e si pentru cei mici, dar și pentru cei mari, chiar dacă nu pot lipsi toată vara de la serviciu. Mai toate familiile cu copiii sunt în această perioadă, în căutarea de idei și concretizarea planurilor de vacanță. La mare, la munte, în tabără, la bunici, pe ici, pe colo și tot așa.Fiecare știe cel mai bine ce i se potrivește ca stil de viață și mai ales, ca buget și planificare. Vă invit mai întâi însă, pentru câteva momente, în backstage-ul vacanțelor, a ceea ce ne motivează pentru o alegere sau alta de vacanță.

   
     De fapt, ce ne dorim de la vacanță? Unii își doresc poate, doar relaxare în genul dolce far niente, un soi de leneveală asemănătoare torsului pisicii, în care se rup de cotidian, de ritmul accelerat de zi cu zi, de "trebuie". Unii râvnesc după experiențe dintre cele mai provocatoare, de pline de adrenalină, la limita pericolului, ca pentru a se trezi din amorțeala și rutina de pe parcursul anului. Unii  tânjesc după experiențe noi, descoperire și creștere personală, iar alții vor să aibă parte de toate aceste chestii în vacanță. 

     Vacanța aia care ne înaripează, ne bucură pe deplin sufletul și din care ne întoarcem cu idei noi, cu energie, cu nerăbdarea de a ne relua cu pasiune munca de zi cu zi, este în total acord cu nevoile și dorințele noastre. Vi s-a întâmplat să vă întoarceți din vacanță fericite/ fericiți că s-a terminat?! Mai obosiți decât înainte de a pleca? Așadar, de ce anume ai cel mai mult nevoie de la vacanța asta? De singurătate? Natură? Noutate? Socializare? Reinventare? Vindecare? Grijă? Provocare? Familie? Ce ai tot lăsat deoparte, până să înceapă vacanța, din lipsă de timp, de energie, de chef?

Ai nevoie de sigurătate? Să te regăsești tu pe tine în alt context? Foarte bine. Cum ar fi să optezi pentru câteva zile singur(ă) în țară sau străinătate, mânăstire sau destinație exotica? Da, și ce dacă ai soț și copii? De unde convingerea că sunt incompatibile? Ai nevoie să te reconectezi cu prietenii sau familia ta? Bun. Petrece timp cu ei.

     Îți dorești să înveți lucruri noi? Un sport nou, un instrument, pictură, sculptură? Nicicând, nu-i momentul mai potrivit ca acum. Pe mine, dintre toate, mă fascinează și mă incită deopotrivă, la maximum perspectiva asta. Asta pentru că mă tot urmăresc pe mine însămi ca și când aș fi o casă, în interiorul căreia pot privi cum merg lucrurile în bucătăria personală, când se arde ceva și iese fum, cât de aerisită este casa, cât de funcțional este wc-ul ....

Ceea ce mă incită e creierul ăsta care tot face o preferință pentru lucrurile cunoscute și tot caută să se opună din mai multe motive schimbării. Confortul, previzibilitatea și siguranța asta mai trebuie și ele să se dea un pic înlături să facă loc necunoscutului, noutății. Mai ales când, ca adulți funcționali predominant pe principiile emisferei stângi, învățăm ceva din limbajul emisferei drepte - un nou instrument muzical, un nou stil de dans, patinaj, ski etc. Această putere de reinventare continuă ține de intenție, efort, exercițiu și formidabila, senzationala neuroplasticitate a creierului uman. Așa că în fiecare an, vara, încerc să învăț nou, să deprind o abilitate nouă. Anul trecut, a venit vremea înotului. Știam eu să înot cât de cât binișor, dar vroiam mai mult. Vroiam crwal, vroiam bras, vroiam spate, vroiam să înot cu ușurință pe sub apă. Tot anul îmi spuneam: "O să mă apuc, o să mă apuc". Și m-am apucat vara trecută cu un prof brici. Primele 3 ședințe le-am tot reprogramat din motive diferite, fie că ajungeam mai devreme cu o oră și nu puteam să aștept, fie că ajungeam prea târziu, fie că greșeam ziua. Era clar vorba despre altceva. A 4-a oară, tot cu o oră mai devreme am ajuns, dar am zis că nu plec de acolo nicicum înainte. În vremea aceea, fiica mea învăța să meargă pe bicicletă și tot alergam în urma ei și mă necăjeam când vedeam că nu apar rezultatele, că nu își dă drumul la echilibru sau că tot cădea în continuu. Dar ea, cu o autodeterminare zdrobitoare în ea, mergea mai departe. Nu se supăra că eu mă enervam. Nu lăsa bicicleta deoparte, când țipam transpirată toată la ea. Nu o abandona când își vedea gambele pline de vânătăi de la pedale sau genunchii juliți de la căzături. Își dorea prea mult. Eu spre deosebire de ea, am avut parte de alte condiții de învățare, proful nu țipa la mine, ci îmi repeta calm, da și uneori ușor exasperat instructajul și îmi arăta mișcările iar și iar, iar și iar. 

    

    Vacanța de vară este în primul rând despre schimbare. Se vede cu ochiul liber mai ales la copii. Atunci când se reîntorc și reîntâlnesc la școală. Se întorc mai înalți. Mai slabi sau mai grași. Cu atitudini noi. Mai siguri pe ei înșiși, mai proaspeți, mai spontani sau dimpotrivă. Mai talentați, mai îndemânatici, mai în formă. La fel, e și cu noi adulții. Tu cum ai vrea să te reîntorci la lucru când vacanța se va fi sfârșit?

Vacanță - vacanță deschide-te!

Cu râsul nu-i de glumă

    Mi se pare de-a dreptul incredibil cu câtă poftă râd copiii, mai ales când sunt mici-mici. Ați văzut cum râd ei? Râd din toată inima, cu sonorul dat la maximum și liberi în exprimare. Râd cu efervescență și tupeu. Râd din plin, la aproape orice - la mutrele amuzante ale părinților, la cucu-bau, când sunt duși cu avionul dintr-o parte în alta a camerei sau când sunt dați în urmărire generală și fugăriți îndeaproape sub amenințarea Te prind, te prind, te prind! Off. Ești prea vitezoman.
Când îi văd pentru prima dată râzând, părinții sunt fascinați. Satisfacția, mândria și fericirea pompează depășind limita de control. Apoi, sunt gata să facă totul pentru a-i auzi și a-i vedea râzând din nou și din nou. Încep să se maimuțărească intenționat, lăsând seriozitatea și gravitatea de-o parte, în timp ce copiii râd din ce în ce mai mult. Da, este o observație empirică, de care eu personal, am luat notă destul de recent, când am observat că fiul (6) și fiica mea (9) pur și simplu nu mai râd la fel de ușor ca odinioară. O observație empirică pe care am căutat să o înțeleg.

     Așadar, am pornit pe calea cea mai simplă - studiile de specialitate. Și câte explicații am găsit, care m-au luminat bine! De exemplu, Nwokah și colegii săi (1994) au derulat un studiu longitudinal cu privire la râs pentru copiii de la 0 la 2 ani și mamele lor în cadrul sesiunilor de joc liber și au observat că râsul copiilor crește ca frecvență în primul an de viață și se păstrează așa în al doilea an, că frecvența și durata râsului copiilor corelează semnificativ cu frecvența și durata râsului mamelor. Așa că, dincolo de alăptat, schimbat scutece, baia și toaleta bebelușului, puneți pe lista cu task-uri: râs, râs, râs. Asta nu ar trebui să fie prea greu, pentru că după cum spuneam, la vârstele mici, lucrurile astea vin destul de natural. Căci, aici, iar  o altă chestie interesantă. Copiii mici râd la stimuli nonverbali amuzanți: ne strâmbăm un pic la ei sau dăm un pic din brațe ca elicele unui elicopter și gata, s-au pornit hohotele de râs.
      Ați uitat cum râdeau? Nu, nu vă las eu să uitați așa ușor. Ia bateți ușor din taste și intrați aici 

      Numai că, pe măsură ce copiii cresc, lucrurile nu mai curg așa de firesc. În primul rând, nu mai petrecem atât de mult timp cu ei, ne reluăm joburile, lipsim de acasă, iar când ne reîntoarcem, treburile casnice ne iau din plin. Avem multe pe (în) cap, suntem la limită sau în urmă cu treburile noastre de oameni mari. Și de-ar fi doar asta! Dar, nu e. Căci copiii mai mari, începând cu 7 ani, râd de-acum la altceva - la conținut verbal amuzant. Din punct de vedere neurobiologic, trec la un alt nivel de dezvoltare. Activitatea emisferei stângi devine din ce în ce mai predominantă, zona prefrontală a creierului începe o fază de definire specifică, iar râsul se adăpostește în zona limbică a creierului, în amigdală și hipocampus. Așa că trebuie să o dăm pe glume, bancuri, replici pișichere ori rime neașteptate. Jocuri haioase, dar și posturi stângace, prostești. Știu. Am putea să ne spunem Dacă vor să râdă, să își găsească singuri material care să le stârnească râsul. De ce nu? Am avea și noi timp să ne vedem liniștiți de-ale noastre. Cu toții vrem să avem copii fericiți. E o confirmare a faptului că ne facem bine treaba de părinți. Pentru asta au nevoie de noi și încă mult timp de acum în colo. Pentru că într-o proporție de 95% ei zâmbesc și râd când sunt cu noi sau cu alții, și numai 5% când sunt singuri.

    Săptămâna trecută o auzeam pe Mirela Retegan spunând: Ai nevoie de curaj și de efort să crești un copil fericit. Să-l crești cuminte e foarte ușor. Iar acum cuvintele ei încep să facă sens, căci poate cel mai important cuvânt de până acum în legătură cu râsul este intenție/ intenționat. Asta înseamnă că e nevoie să ne propunem să râdem, să îi facem pe copii să râdă, să fim atenți la ceea ce îi face să râdă de se prăpădesc, la cei care știu să îi facă pe alții că râdă. Râsul se pare că e un răspuns în primul rând la umorul intenționat și nu la evenimente amuzante, dar neintenționate. Și, fir-ar, cum ne-am stabilit să râdem mai mult, cum o parte din noi se hlizește deja.

Așa că ne-am propus să aducem râsul la noi în casă și să-l păstrăm captiv în inimile noastre.

    Unde te gâdili tu cel mai tare? îl întreb pe copil. Și el îmi arată burtica, gâtul, spatele etc, în timp ce intuiția lui perfectă îi prevestește ce stă să se întâmple, căci abia l-am întrebat, că a și început râsul să-i mustăcească în corp. Căci el nu râde doar cu fața. Râde cu tot corpul. I se contorzionează și zgâlțâie necontrolat, total amuzant. Ia să vedem! și îi trag o smotoceală de gâdilituri până cade lat de fericire.
Dar tu, unde te gâdili cel mai tare? mă întreabă cu ochii sclipindu-i ghiduși. Nu mai așteaptă răspunsul, sare direct călărindu-mă pentru a mă gâdila zdravăn, în timp ce râsul intră în inima mea și noi ne simțim mai fericiți și apropiați ca niciodată.

     Să nu care cumva să mă faci să râd, că mi se strică masca asta de față serioasă și vorba aceea, vrei să mă știe toți că sunt o nebună haioasă, care râde de-i cad dinții din gură? Asta e un fel de intervenție paradoxală din psihoterapie care mută munții (blocajele) din loc. Așa, doar ca paranteză, cum s-ar spune.








drd. psih. Camelia Chețu (www.motherhood.ro)

Jocuri de jucat la drum cu mașina, trenul sau barca. Jocul rimelor (II)

    Zilele trecute, pe cand ieșeam pe poarta școlii cu fiică-mea, o aud întrebându-mă pe un ton amuzant, abia stăpânindu-și râsul în care urma să pufnească. Se vedea pe fața ei.

- Mami, zi "lăcustă"!

- Lăcustă (zic eu ușor indiferentă și plină de naivitate).

- Ca....-te și gustă! (v-ați prins, da? e vorba de actul defecării)

- Ceeeeee?

     Cum eram încă în curtea școlii, înconjurată de o mulțime de părinți și copii, toți în ritmul lor, și cum îmi place să o întâmpin, ori de câte ori o iau de la școală, indiferent cum i-a fost ei sau mie ziua, cu cât mai multă iubire, blândețe și dor, am căutat să mă controlez. Ba mai mult, să văd ce urmează să se întâmple. Să îmi activez simțul curiozității. Aș fi putut să mă supăr, să îi țin predica moralității, despre cum trebuie să vorbească un copil cu părintele lui. Aș fi putut să îi povestesc cum eu, copil fiind, nu aș fi cutezat să le fi spus a or mei așa ceva, darămite să le mai și rad în față. Serios?! Așa că m-am abținut.

      Ceva m-a prins la invitația asta subtilă a ei de joacă. Fățuca schimonosită de râs și buna-dispoziție care a năvălit peste mine. Am răs necontrolat minute bune. După care a venit alta: 

- (Copilul) Mama, zi "poantă"!

- (Eu) Poantă.

- (Copilul) Ești cam enevantă!

- (Eu în gând) Wtf. Iar mi-a făcut-o. 

- (Copilul) Mama, zi "gheață".

- (Eu) Gheață.

- (Copilul) Mâine treci la piață.

Aha, cu de-astea îmi umbli, atunci în rime să ne jucăm, îmi spun în minte în timp ce băgam cheile în contact. Să începem.

(Eu) - Zi "praline"!

(Ea) - Praline.

(Eu) - Mi-a fost dor de tine.

(Ea) - A fost bună asta mama. Te pricepi.

(Eu) - Zi "mașina"!

(Ea) - Mașină.

(Eu) - Să nu tragi o bășină.

(Ea) - Mama, asta a fost și mai tare. Asta e!

* Ei, da, acum ca să ne distrăm maximum, dăm liber la gărgăuni și cuvinte urâte.

     Ce facem noi în jocul ăsta? Pai, în primul rând, rime și improvizație. Asta înseamnă ca merge perfect pe funcționarea unitară a  celor două emisfere ale creierului. Dreapta cu rime și emoții. Stânga cu compoziția, cuvintele și raționamentul. Pentru că îndărătul rimei stă de fapt, un raționament. E nevoie să alegi un cuvânt, un mesaj și apoi să le potrivești cu muzică la final.

    

     Apoi, și cred că acesta e meritul cel mai mare al jocului, facem haz de necaz.  Vă dați seama?! Ne spunem chestii care ne plac sau nu reciproc, unul la celălalt, dar așa mai în glumă. Cum ar fi să luăm mereu tot ce ni se spune la modul grav și serios?! Nu vrem noi oare să îi ajutăm pe copii să nu pună chiar totul la suflet? Ei bine, asta mi se pare, o modalitate genială. Inventată de copii. Râdem de ne prăpădim. La propriu. Și ne spunem vorba aceea, verde-n față, unele dintre cele mai urâte și/ sau frumoase chestii pe care le gândim.

    Știu părinți care sunt foarte slobozi la gură, care vorbesc vrute, dar mai mult nevrute și care își ocărăsc copiii la greu. Dar în același timp le este extrem de dificil să îi revoltându-se, dându-le voie să își exprime liber ceea ce gândesc, își imaginează și simt în legătură cu ei. Rimele sunt perfecte în acest scop, iar jocul se transformă într-unul de putere, în care copiii își iau puterea înapoi.

(Copilul) - Zi nostru!

(Părinte) - Nostru.

(Copilul) - Uneori parcă ești monstru.

     

    De ce e jocul acesta numai bun pentru drumuri cu mașina, trenul, barca sau avionul? Pentru că ideea e să nu poposim mai mult decât trebuie pe cuvintele folosite, ci la fel ca mijloacele de transport, le folosim în trecere. Scopul nu e să ne oprim și să facem disecția conținutului, ci să trăim sentimentul exprimării libere, al bucuriei și al stării de a fi împreună.

Mai postez aici câteva dintre ele, că de vreme ce pornim, în rime noi gândim și așa mereu vorbim.

(Eu) - Zi "portiță"!

(Copilul) - Portiță.

(Eu) - Mergem la grădiniță. 

* Rimă recomandată în drum spre grădiniță. 

- Mama, zi "parcă".
- Parcă.
- Hai să luăm o barcă.

(Eu) - Zi "copac"!

(Copilul) - Copac.

(Eu) - Măi, eu chiar te plac.

(Alessia, 9 ani) - Zi "topor"!

(Oliver, 6 ani) - Topor.

(Alessia) - Îmi vine să te-omor!

(Oliver) - ha, ha, ha (Yes, am scăpat de acela strigăt prevestitor - "Mamaaaaa, Ali iar mi-a zis ......")

* Rimă perfect acceptabilă pentru rivalitatea între frați. 

Știu că știți că jocul e vital. Și la vârste mici și la vârste mari. Așa că noi vă încurajăm să extindeți cercul în care vă dați voie să vă jucați. Jucați-vă în cuplu cu rimele:

(Eu) - Zi "Pepsi"!

(Soțul) - Pepsi.

(Eu) - Nevastă-ta e sexi.

* Rimă recomandată inteligenței erotice în cuplu. 

** Mai bine mă opresc aici cu rimele care pot fi găsite în cuplu. Mai bine fiecare cu rimele lui în cuplul lui. 

Distracție plăcută în drumurile voastre!

drd. psih. Camelia Chețu

www.motherhood.ro

Jocuri de jucat la drum cu masina, trenul sau barca. Jocul culorilor. (I)

  

      Când am rămas însărcinată cu primul copil, în urma cu mai bine de 9 ani, se întâmpla să lucrez într-o companie până la sediul căreia, datorită unor lucrări la un pasaj, petreceam aproape 2 ore în mijloacele de transport. 2 ore dus, 2 ore întors. 4 ore/ zi, 20 ore/ săptămană, între 80 - 90 ore/ lună, deci între 802 și 980 ore/ an. Mă deranja? Nuuuu. Nici gând. Iubeam momentele acelea. Abia le așteptam. Îmi eram atât de usor, trăiam pentru weekend-uri. Citeam la greu în mașină.

     După ce am născut mi-am dat seama că ar fi o nebunie să continui în ritmul acesta. Așa că m-am reorientat. Lucram de ceva timp și pe cont propriu, pe parte de consultanță psihologică.

Ei bine, de ce-am vrut să scap, tot n-am reușit. Stau din nou o grămadă de vreme în mașină. De data aceasta, cu copiii mei însă. Știți voi comisioanele pe care le facem noi, părinții - dus/ luat copil de la școală, la grădiniță, la pictură, la bunici, la petreceri, la psicină? Uneori, pur și simplu e prea mult. Mai ales când traficul e îngrozitor, iar pe copii îi apucă bâzdâcul în mașină. Unul vrea o melodie, celălalt alta. Și asta în același timp. Numai că și de asta m-am convins de atatea ori: copiii te doboară, copiii te ridică în astfel de situații. Copiii sunt inventatori. Au gena asta atat de prezentă, de spontană și de naturală, că ori de cate ori am mers pe mâna lor, a fost trăznet. Credeți-mă! Încercați numai!

     Că tot începe sezonul vacanțelor și a drumurilor prelungite cu mașina, iar pentru cei care mai avem de așteptat pană la vacanță și deci, mai avem de făcut drumuri prin oraș, vreau să vă povestesc un joc inventat de unul dintre copiii mei, care ne ține bine în priză și care are în spate o  dinamică simplă, senzorială, atentă și foarte interesantă. Are și un nume: Jocul Culorilor.

     Începem așa:  Vreau culoare! (Știți replica: Tonul face muzica? Ei bine așa e și cu vorbăria din joc. Încercați un ton cât mai teatral, un ton pițigăiat. Care ne înnebunește pe toți, și pe cei mici, și pe cei mari.Toată lumea știe tonul acesta. ) Copilul alege o culoare. Roșu, de exemplu. În continuare, scanăm peisajul care apare mereu și mereu altul în fața, în stanga sau dreapta noastră, sus sau pe jos, dimineața, prânz sau seara, pentru a identifica elemente de culoarea respectivă. Indicatoare rutiere, flori, acoperișuri, case, mașini, prelate, steaguri, apusuri de soare.

     Se joacă pe rand, o dată spune el - copilul, o dată - celălalt copil (dacă e cazul), o dată -tu părinte etc. Pană cand, nu mai gasim elemente de culoare roșie. Apoi, trecem pe altă culoare. Verde. Galben. Albastru. Tot așa. 

    De ce îmi place mie e similar cu de ce le place lor.

E un joc le îndreaptă atenția înspre anumite elemente din jurul lor. Îi face să privească cu atenție. Să urmărească spațiul prin care trec. Le umple interioarele de culoare. Rand pe rand. Mai întai o culoare. Apoi alta. Se bucură de culori. Îi face să își dea seama că nu e totul gri și că nuanțele fac realmente diferența.
     La final, și el și voi vă veți regăsi altfel. Renovați în palete de culori.    

Trăim într-o lume vizuală, iar asta vă dă șansă de succes. Șansă pentru a caștiga. În plus, vă decuplează de la ritmul monotoniei și vă racordează la culori și culori. În zeci și zeci de nuanțe.

Distracție plăcută!

Hai jucați-l și voi si spuneți-ne cât de colorați vă simțiți pe interior!

Recomandat familiilor cu copii +3 ani. 

drd. psih. Camelia Chețu

www.motherhood.ro

Nu aveți timp de pierdut. Nici tu. Nici copilul tau.

     Trăim vremuri speciale. În care ne putem informa cu ușurință din surse creditate, manuale, tratate, articole științifice, site-uri de specialitate din care ne putem documenta în detaliu pe temele noastre de interes. Dar și vremuri în care ne putem informa unii de la ceilalți sau și mai bine, unii pe ceilalți. Prin a ne povesti în cercul încrederii dat de familie, prieteni, specialiști etc., propriile experiențe. Asta mai ales dacă trecem dincolo de barierele rușinii, ale dezinteresului, responsabilizării altora sau ale credințelor magice infantile de genul Copilului meu nu i se poate întampla asta. 

     În ultima vreme, fie la o cafea, la un pahar de vin sau la lucru, cu alte femei și în prezența partenerilor noștri, nu știu cum se face că ies la suprafață schițe de experiențe sexual abuzive timpurii. Unele mai clare, alte mai prăfuite. Unele mai vii, altele mai lancede. Unele negate, altele creditate. Experiențe și experiențe.  De ce ies acum? Pentru că acum e timpul lor. Fie copiii își descoperă cu simțul curiozității și al plăcerii organele genitale și și le tot ating repetat, prelungit, cu variațiuni de ritm. Fie copiii ajung la varsta la care părinții lor au trăit astfel de experiențe umilitoare, murdare, nedrepte, aruncandu-i într-o nimicnicie înjositoare. Fie pentru că în cuplul lor, e nevoie urgent de o reinventare pe planul sexualității. Pentru că se cer, (auto)(re)dezvăluite, înțelese și cazate la un alt nivel în structura psihicului.

      Sunt experiențe despre cele dintai atingeri sexuale primite încă din copilările sau preadolescență din partea adulților cunoscuți sau necunoscuți. Sunt povești de viață ale unor femei, care fetițe fiind, în drum spre școală erau țațaite de tot felul de indiviizi exhibiționiști, pentru a le ademeni în a îi privi în plină dezgolire a organelor genitale. Sunt povești de viață ale unor femei care fetițe fiind au fost ținute împotriva dorinței lor pe genunchii prietenului tatălui sau unchiului, strans lipite de corpul lui, cu mana între coapsele lor, ca pentru a le așeza mai bine, simțindu-le penisul în erecție și repirația gafaită în ceafă. Sunt povești de viață ale unor femei, care fetițe fiind au fost prinse de bărbați ce au experimentat forța frecării organelor genitale de o parte a corpului lor. Sunt experiențe reale. Trăite de mult prea multe fetițe. Ajunse femei, le povestesc cu uimire de cat de multe detalii senzoriale și nu numai își aduc aminte. De cum miroseau. Ce auzeau. Ce li se spunea. Cum erau ținute. Ce au încercat să facă și ce nu. Ce aveau nevoie. Altele povestesc cu detașare, cu indiferență, bagatelizand experiența, negandu-i implicațiile.

      

      Ce mă răscolește de fiecare dată este faptul că au păstrat în ele, copii fiind, aceste experiențe. Teama că vor fi puse sub acuzare. Neîncrederea în reacțiile părinților. Frica de a nu le face rău agresorilor. Groaza de a relua povestind și deci, retrăind experiența. Rușinea de a li se fi întamplat tocmai lor. Confuzia dată de a nu li se fi vorbit niciodată în familie de organele genitale și de rostul lor. Cat de puternică trebuie să fie spaima care ajunge sa paralizeze complet instinctul natural de a cere ajutor. De ce nu ai vorbi cu mama sau tatăl tău despre ce ți se întamplă? De ce nu ți-ai încuraja copilul să vorbească despre corp și plăcerile trăite? 

Spaima asta nu e un paliativ, nu e un pansament, nu e un remediu și nicidecum o prevenție pentru sechelele psihologice pe care le poate produce o astfel de experiență. Ba dimpotrivă, îi face pe copiii noștri să învețe perfect rolul de victimă. Spaima asta trebuie spartă chiar de-ar fi să dăm cu buldozerul în ea pentru că statisticile (D. Finkelhor) arată înfiorător:

- 20% dintre copiii abuzați sexual au varsta mai mică de 8 ani,

- 90 % dintre abuzurile sexuale sunt săvarșite de persoane cunoscute, în care copiii au încredere,

- 1 din 5 fete și 1 din 20 băieți sunt victime ale abuzului sexual

     Din varsta mică a copiilor abuzați, înțelegi că nu avem timp de pierdut? Că e o prioritate să le vorbim copiilor despre corp și plăcerile lui? Despre cum vibrează corpul nostru la ce ne face plăcere? Despre cum trebuie și cum nu trebuie să fie atinși? Despre cată nevoie au să îi credem și să aibă încredere în noi? Despre cat de lucizi și atenți trebuie să fim cu privire la riscuri? Nu ști cum să faci asta, să stai de vorbă cu copilul tău, să îl împrietenești cu corpul său, cere ajutor. ACUM.

     Pentru că altfel se creează un cerc, continuu, iar și iar. Copiii abuzați se transformă în abuzatori. Mulți adulți care experimentează implusuri erotice specifice pedofiliei au fost ca și copii, implicați sexual în relații cu alți adulți (Groth, 1979).  Mulți abuzatori nu au primit minima educație sexuală sau acceptare în familiile lor, fiind aspru pedepsiți pentru comportamente cu cea mai mică tentă sexuală, ori de cate ori își așezau penisul în chiloți sau și-l atingeau cand erau copii (Money, 1980). Și cațiva chiar au tăit și au crescut în familii de pedofili (Gaffney, 1984). Și da, au și tulburări psihice, iar creierul lor are o organizare specifică. Poate fi vorba de anormalități biologice semnificative: dereglări cromozomiale, hormonale (testosteron, hormon luteinizant, hormon foliculostimulant), leziuni neurologice sau/ și un volum mic la nivelul cortexului obitofrontal și al amigdalei. Nu e vorba de o simplă intenție, de o curiozitate. E mai mult decat atat. E impuls puternic, care se cere satisfăcut urgent ca foamea sau setea. De asta, nu stau prea mult pe ganduri, sa ia în calcul consecințele, impactul  supra copilului.


de psih. drd. Camelia Chețu 

Doar eu sunt mama copilului meu

     Să treci de faza cu nașterea copilului tău e o mare realizare. Indiferent că e prin cezariană sau pe cale vaginală. Frica e și într-o tabărără și în cealaltă. Frica și liniștea sufletească se află pe același continuum, definindu-se una prin cealaltă. Să îl naști, să fii mama lui și totuși, să auzi o altă femeie - mama ta, soacra, sora, bona, vecina sau pe oricare alta, cum i se adresează copilului tău Hai, la mami! Of, mă, mami, mă ..., ei bine, asta ar putea pune capac la tot ce ai mai putea accepta. Să audă cum o altă femeie se autoproclamează mama copilului lor, chiar și la nivel metaforic, e pentru majoritatea proaspetelor mămici ca și când cineva ar răsuci cuțitul în ele. Și l-ar răsuci nu oricum, ci extrem de încet și de dureros. Se adună în ele o cohortă de gânduri malefice, de frică, furie și ostilitate, de gelozie, revoltă și rușine aprigă. Se nasc întrebări cumplite: Cine se crede de-și spune mamă copilului meu? Ce e asta? E o luptă, o competiție între noi, care e mamă mai bună pentru copilul meu? La care el râde mai repede și mai tare? La care dintre noi se liniștește mai bine? Și dacă totuși el ajunge să o iubească pe ea mai mult? Să creadă că e mama lui? Ori mai rău, să-i spună chiar el "mamă"?

     

     Sunt printre noi o grămadă de mame care suferă în tăcere, care se ofilesc pe interior ori de câte ori altcineva le spune copiilor lor, mamă. Se consumă la intensitate maximă, plâng sau strâng din dinți scrâșnindu-i asurzitor ca pentru a auzi orice, numai asta nu. E mult prea dureros pentru ele. În rest, nu prea fac altceva. Schițează în afară zâmbete amare și tac. Tac greu și adânc. Atât de greu că celelalte femei, cele vinovate de "mârșăvia" lor nu ajung niciodată să afle ceva despre ceea ce se întâmplă în sufletul proaspetelor mămici. Vorbiți, deschideți-vă și spuneți cu încredere: Doar eu sunt mama lui. Iar el e copilul meu.  Tu ești bunica lui, iar el nepotul tău. Sufăr cumplit când te aud spunându-i mamă. Nu îmi place. Vreau să îi spui adevărul. Ce și cine ești tu pentru el. Te las să te joci eu el, să îl plimbi în parc, să îi faci baie, să ..., să...., să..... Dar nu te las să îi spui "mamă". Eliberați-vă pentru că suferiți prea tare. Degeaba.

     În spatele acestei suferințe stă o temă veche. Nu ești suficient de .... bună/ pricepută/ îndemânatică. Dă-te la o parte. Lasă-mă pe mine. E un cocktail făcut dintr-o parte de teamă de abandon, o parte de anxietate de pierdere și o parte de rivalitate, care se amestecă în timp ca un shake, lăsându-și multe depuneri grele.

     Da, e ciudat rău de tot. Uneori parcă ne trece câte un fior pe șira spinării auzind femei care își spun mamă copiilor altor mame. Chiar la locul de joacă auzim adesea bone care se dau, în relație cu alte femei, bone și ele, la rândul lor, mame ale copiilor de care sunt plătite să aibă grijă. Se dau "mame" cu voia celor de-adevăratelea mame. O confuzie teribilă începe să se nască în psihicul copilului care are tot atâtea mame câte femei roiesc în jurul lui. Bunica, bona, menajera, vecina - toate și fiecare în parte ajung să-i fie "mame".  Apelativ aruncat repetat, la întâmplare, la prima vedere, începe să-i dea copilului lumea peste cap, să îi bruieze sistemul de apartenență. Se adresează mamei folosindu-i prenumele, iar bunicii apelativul "mamă".

     De ce se comportă celelalte femei așa? Pentru unele, e un act reflex. Un tic verbal. Care, da, are în spate niște fundamente. Altele, însă, vor să și arate cât de grozave sunt în relație cu copiii, ca mame. Și ajungem din nou la rivalitate. Pentru multe, e un fel de reminder. De regenerare. O nouă șansă. O tentativă de a nega timpul. De a-și nega statutul real, de bonă, bunică etc. 
Am tot stat și m-am gândit. Bărbații au aici un simț mult mai fin comparativ cu al femeilor. Ei nu își asumă rolul de tată al taților, fie ei fiii sau ginerii lor. I-ați observat? Pe ei nu îi auzim în continuu cu Hai la tati!

La fel cum proaspetele mămici au nevoie de ajutor pentru a se adapta cat mai bine rolului matern, la fel au nevoie si celelalte persoane - pentru a se adapta rolurilor lor.  Cunoașteți femei care vor deveni în curand bunici. Spuneți-le că trebuie să se dea bunici, nu mame. Cunoașteți femei care vor lucra ca bone. Spuneți-le că trebuie să se dea bone, nu mame.

de psih. Camelia Chețu (Motherhood Center - www.motherhood.ro)