Săptămâna 2 - 8 Octombrie este săptămâna de Prevenire a criminalității. Sigur, ai putea să te întrebi ce legătură poate avea asta cu tine, părinte de bebeluș, (ante)preșcolar sau școlar, de vreme ce trăiești într-un mediu sigur, lipsit de violențe fizice și verbale în familia pe care ți-ai construit-o.
Evenimentul este direct legat, în opinia mea, de modul în care părinții îi introduc pe polițiști în viața copiilor. Ai idee câți părinți își amenință copiii că îi dau pe mâna Poliției ori de câte ori aceștia refuză să stea în mașină, în centurile de siguranță? Ori de câte ori mint?! Ori de câte ori urlă, tulburând liniștea publică?! Ori de câte ori sunt sunați de învățătoare sau directoarea școlii că i-au bătut pe alți coleg?! Ori de câte ori părinții sunt depășiți de trăirile lor emoționale și nu reușesc să gestioneze într-o manieră plină de înțelegere comportamentele copiilor!
În realitate, în practica mea psihologică de cabinet, observ cum în mod frecvent, din adâncurile acestor copii ies la suprafață o serie de nevoi, pe care caută de fapt, să și le satisfacă. Copilul care refuză să stea în centură are un motiv al lui: îl deranjează fizic la gât, îl ține la distanță de părinte (ceea ce pentru un copil cu anxietate de separare intensă este o adevărată dificultate existențială) etc. Cel care minte, și are o vârstă până în 6 ani, ei bine! de fapt, s-ar putea să nu facă o diferență clară între ce realitate și fabulație. Cel care îi lovește pe ceilalți colegi, urlă sau nu poate sta locului poate ascunde o hiperactivitate, cu sau fără deficit de atenție.
Amenințările pline de convingere și repetate ale părinților cu "Atenție, polițistul!" aduc în structura psihică a copilului un soi de identificare cu infractorul și odată cu asta un șuvoi de emoții și mecanisme de apărare.
Eu îmi aduc aminte cum undeva în jurul vârstei de 6 ani, luasem niște bani din geanta mamei fără să îi spun și când a descoperit că îi lipsesc, a început să toarne cu putere și necontenit amenințările astea. Suficient cât să înțeleg nu doar mesajul, dar și să mă feresc ca de dracu' de polițiști. La început, adult fiind, când mă opreau polițiștii în trafic, tremuram ca varga, la propriu. Sistemul meu limbic striga asurzitor "Atenție, păzea!". Așa că am început să conduc cu și mai mare atenție (evitare, normal "Mai bine mă feresc și gata!") - să semnalizez ori de câte ori când pornesc de pe loc sau schimb direcția de mers, de exemplu. Dar emoțional vorbind,..., adică simțind, era tot acolo.
Așa că a urmat o perioadă în care rând, pe rând, cabinetul meu de psihologie din Motherhood Center a început să se umple cu clienți - polițiști, avocați, procurori și judecători (și cu mulți încă mai lucrez:) ) sau mame cu copii - victime ale violenței domestice (în care ulterior, la proces cuvântul copiilor a contat decisiv în acordarea tutelei). Am descoperit că să fiu în mijlocul lor a fost și este extrem de securizant emoțional pentru mine. În felul acesta, frica s-a convertit din prudență în siguranță.
Acest material pe care îl scriu este nu un demers de auto-dezvăluire publică, ci vine la rugămintea insistentă a unui client de-al meu....normal, inspector în Poliție!, de a transmite părinților mesajul de a îi împrieteni pe copii cu ideea de polițist = protector, salvator. Într-un context de criză, în care copilul este atacat, cum ar fi pentru tine, părinte, să știi că nu a apelat la polițistul de pe stradă/ gardianul școlii pentru a se proteja, de teamă să ...?!
Și eu mă întreb și din când în când le mai fac un check-ul copiilor: "Imaginează-ți că ești pe stradă și un polițist se oprește în dreptul tău. Ce îți trece prin minte? Ce simți? ..."
Text: Psih. Camelia Chețu
Motherhood Center, www.motherhood.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu