Când am rămas însărcinată cu primul copil, în urma cu mai bine de 9 ani, se întâmpla să lucrez într-o companie până la sediul căreia, datorită unor lucrări la un pasaj, petreceam aproape 2 ore în mijloacele de transport. 2 ore dus, 2 ore întors. 4 ore/ zi, 20 ore/ săptămană, între 80 - 90 ore/ lună, deci între 802 și 980 ore/ an. Mă deranja? Nuuuu. Nici gând. Iubeam momentele acelea. Abia le așteptam. Îmi eram atât de usor, trăiam pentru weekend-uri. Citeam la greu în mașină.
După ce am născut mi-am dat seama că ar fi o nebunie să continui în ritmul acesta. Așa că m-am reorientat. Lucram de ceva timp și pe cont propriu, pe parte de consultanță psihologică.
Ei bine, de ce-am vrut să scap, tot n-am reușit. Stau din nou o grămadă de vreme în mașină. De data aceasta, cu copiii mei însă. Știți voi comisioanele pe care le facem noi, părinții - dus/ luat copil de la școală, la grădiniță, la pictură, la bunici, la petreceri, la psicină? Uneori, pur și simplu e prea mult. Mai ales când traficul e îngrozitor, iar pe copii îi apucă bâzdâcul în mașină. Unul vrea o melodie, celălalt alta. Și asta în același timp. Numai că și de asta m-am convins de atatea ori: copiii te doboară, copiii te ridică în astfel de situații. Copiii sunt inventatori. Au gena asta atat de prezentă, de spontană și de naturală, că ori de cate ori am mers pe mâna lor, a fost trăznet. Credeți-mă! Încercați numai!
Că tot începe sezonul vacanțelor și a drumurilor prelungite cu mașina, iar pentru cei care mai avem de așteptat pană la vacanță și deci, mai avem de făcut drumuri prin oraș, vreau să vă povestesc un joc inventat de unul dintre copiii mei, care ne ține bine în priză și care are în spate o dinamică simplă, senzorială, atentă și foarte interesantă. Are și un nume: Jocul Culorilor.
Începem așa: Vreau culoare! (Știți replica: Tonul face muzica? Ei bine așa e și cu vorbăria din joc. Încercați un ton cât mai teatral, un ton pițigăiat. Care ne înnebunește pe toți, și pe cei mici, și pe cei mari.Toată lumea știe tonul acesta. ) Copilul alege o culoare. Roșu, de exemplu. În continuare, scanăm peisajul care apare mereu și mereu altul în fața, în stanga sau dreapta noastră, sus sau pe jos, dimineața, prânz sau seara, pentru a identifica elemente de culoarea respectivă. Indicatoare rutiere, flori, acoperișuri, case, mașini, prelate, steaguri, apusuri de soare.
Se joacă pe rand, o dată spune el - copilul, o dată - celălalt copil (dacă e cazul), o dată -tu părinte etc. Pană cand, nu mai gasim elemente de culoare roșie. Apoi, trecem pe altă culoare. Verde. Galben. Albastru. Tot așa.
De ce îmi place mie e similar cu de ce le place lor.
E un joc le îndreaptă atenția înspre anumite elemente din jurul lor. Îi face să privească cu atenție. Să urmărească spațiul prin care trec. Le umple interioarele de culoare. Rand pe rand. Mai întai o culoare. Apoi alta. Se bucură de culori. Îi face să își dea seama că nu e totul gri și că nuanțele fac realmente diferența.
La final, și el și voi vă veți regăsi altfel. Renovați în palete de culori.
La final, și el și voi vă veți regăsi altfel. Renovați în palete de culori.
Trăim într-o lume vizuală, iar asta vă dă șansă de succes. Șansă pentru a caștiga. În plus, vă decuplează de la ritmul monotoniei și vă racordează la culori și culori. În zeci și zeci de nuanțe.
Distracție plăcută!
Hai jucați-l și voi si spuneți-ne cât de colorați vă simțiți pe interior!
Recomandat familiilor cu copii +3 ani.
drd. psih. Camelia Chețu
www.motherhood.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu