Mi se pare de-a dreptul incredibil cu câtă poftă râd copiii, mai ales când sunt mici-mici. Ați văzut cum râd ei? Râd din toată inima, cu sonorul dat la maximum și liberi în exprimare. Râd cu efervescență și tupeu. Râd din plin, la aproape orice - la mutrele amuzante ale părinților, la cucu-bau, când sunt duși cu avionul dintr-o parte în alta a camerei sau când sunt dați în urmărire generală și fugăriți îndeaproape sub amenințarea Te prind, te prind, te prind! Off. Ești prea vitezoman.
Când îi văd pentru prima dată râzând, părinții sunt fascinați. Satisfacția, mândria și fericirea pompează depășind limita de control. Apoi, sunt gata să facă totul pentru a-i auzi și a-i vedea râzând din nou și din nou. Încep să se maimuțărească intenționat, lăsând seriozitatea și gravitatea de-o parte, în timp ce copiii râd din ce în ce mai mult. Da, este o observație empirică, de care eu personal, am luat notă destul de recent, când am observat că fiul (6) și fiica mea (9) pur și simplu nu mai râd la fel de ușor ca odinioară. O observație empirică pe care am căutat să o înțeleg.
Așadar, am pornit pe calea cea mai simplă - studiile de specialitate. Și câte explicații am găsit, care m-au luminat bine! De exemplu, Nwokah și colegii săi (1994) au derulat un studiu longitudinal cu privire la râs pentru copiii de la 0 la 2 ani și mamele lor în cadrul sesiunilor de joc liber și au observat că râsul copiilor crește ca frecvență în primul an de viață și se păstrează așa în al doilea an, că frecvența și durata râsului copiilor corelează semnificativ cu frecvența și durata râsului mamelor. Așa că, dincolo de alăptat, schimbat scutece, baia și toaleta bebelușului, puneți pe lista cu task-uri: râs, râs, râs. Asta nu ar trebui să fie prea greu, pentru că după cum spuneam, la vârstele mici, lucrurile astea vin destul de natural. Căci, aici, iar o altă chestie interesantă. Copiii mici râd la stimuli nonverbali amuzanți: ne strâmbăm un pic la ei sau dăm un pic din brațe ca elicele unui elicopter și gata, s-au pornit hohotele de râs.
Ați uitat cum râdeau? Nu, nu vă las eu să uitați așa ușor. Ia bateți ușor din taste și intrați aici
Numai că, pe măsură ce copiii cresc, lucrurile nu mai curg așa de firesc. În primul rând, nu mai petrecem atât de mult timp cu ei, ne reluăm joburile, lipsim de acasă, iar când ne reîntoarcem, treburile casnice ne iau din plin. Avem multe pe (în) cap, suntem la limită sau în urmă cu treburile noastre de oameni mari. Și de-ar fi doar asta! Dar, nu e. Căci copiii mai mari, începând cu 7 ani, râd de-acum la altceva - la conținut verbal amuzant. Din punct de vedere neurobiologic, trec la un alt nivel de dezvoltare. Activitatea emisferei stângi devine din ce în ce mai predominantă, zona prefrontală a creierului începe o fază de definire specifică, iar râsul se adăpostește în zona limbică a creierului, în amigdală și hipocampus. Așa că trebuie să o dăm pe glume, bancuri, replici pișichere ori rime neașteptate. Jocuri haioase, dar și posturi stângace, prostești. Știu. Am putea să ne spunem Dacă vor să râdă, să își găsească singuri material care să le stârnească râsul. De ce nu? Am avea și noi timp să ne vedem liniștiți de-ale noastre. Cu toții vrem să avem copii fericiți. E o confirmare a faptului că ne facem bine treaba de părinți. Pentru asta au nevoie de noi și încă mult timp de acum în colo. Pentru că într-o proporție de 95% ei zâmbesc și râd când sunt cu noi sau cu alții, și numai 5% când sunt singuri.
Săptămâna trecută o auzeam pe Mirela Retegan spunând: Ai nevoie de curaj și de efort să crești un copil fericit. Să-l crești cuminte e foarte ușor. Iar acum cuvintele ei încep să facă sens, căci poate cel mai important cuvânt de până acum în legătură cu râsul este intenție/ intenționat. Asta înseamnă că e nevoie să ne propunem să râdem, să îi facem pe copii să râdă, să fim atenți la ceea ce îi face să râdă de se prăpădesc, la cei care știu să îi facă pe alții că râdă. Râsul se pare că e un răspuns în primul rând la umorul intenționat și nu la evenimente amuzante, dar neintenționate. Și, fir-ar, cum ne-am stabilit să râdem mai mult, cum o parte din noi se hlizește deja.
Așa că ne-am propus să aducem râsul la noi în casă și să-l păstrăm captiv în inimile noastre.
Unde te gâdili tu cel mai tare? îl întreb pe copil. Și el îmi arată burtica, gâtul, spatele etc, în timp ce intuiția lui perfectă îi prevestește ce stă să se întâmple, căci abia l-am întrebat, că a și început râsul să-i mustăcească în corp. Căci el nu râde doar cu fața. Râde cu tot corpul. I se contorzionează și zgâlțâie necontrolat, total amuzant. Ia să vedem! și îi trag o smotoceală de gâdilituri până cade lat de fericire.
Dar tu, unde te gâdili cel mai tare? mă întreabă cu ochii sclipindu-i ghiduși. Nu mai așteaptă răspunsul, sare direct călărindu-mă pentru a mă gâdila zdravăn, în timp ce râsul intră în inima mea și noi ne simțim mai fericiți și apropiați ca niciodată.
Să nu care cumva să mă faci să râd, că mi se strică masca asta de față serioasă și vorba aceea, vrei să mă știe toți că sunt o nebună haioasă, care râde de-i cad dinții din gură? Asta e un fel de intervenție paradoxală din psihoterapie care mută munții (blocajele) din loc. Așa, doar ca paranteză, cum s-ar spune.
drd. psih. Camelia Chețu (www.motherhood.ro)
Când îi văd pentru prima dată râzând, părinții sunt fascinați. Satisfacția, mândria și fericirea pompează depășind limita de control. Apoi, sunt gata să facă totul pentru a-i auzi și a-i vedea râzând din nou și din nou. Încep să se maimuțărească intenționat, lăsând seriozitatea și gravitatea de-o parte, în timp ce copiii râd din ce în ce mai mult. Da, este o observație empirică, de care eu personal, am luat notă destul de recent, când am observat că fiul (6) și fiica mea (9) pur și simplu nu mai râd la fel de ușor ca odinioară. O observație empirică pe care am căutat să o înțeleg.
Așadar, am pornit pe calea cea mai simplă - studiile de specialitate. Și câte explicații am găsit, care m-au luminat bine! De exemplu, Nwokah și colegii săi (1994) au derulat un studiu longitudinal cu privire la râs pentru copiii de la 0 la 2 ani și mamele lor în cadrul sesiunilor de joc liber și au observat că râsul copiilor crește ca frecvență în primul an de viață și se păstrează așa în al doilea an, că frecvența și durata râsului copiilor corelează semnificativ cu frecvența și durata râsului mamelor. Așa că, dincolo de alăptat, schimbat scutece, baia și toaleta bebelușului, puneți pe lista cu task-uri: râs, râs, râs. Asta nu ar trebui să fie prea greu, pentru că după cum spuneam, la vârstele mici, lucrurile astea vin destul de natural. Căci, aici, iar o altă chestie interesantă. Copiii mici râd la stimuli nonverbali amuzanți: ne strâmbăm un pic la ei sau dăm un pic din brațe ca elicele unui elicopter și gata, s-au pornit hohotele de râs.
Ați uitat cum râdeau? Nu, nu vă las eu să uitați așa ușor. Ia bateți ușor din taste și intrați aici
Numai că, pe măsură ce copiii cresc, lucrurile nu mai curg așa de firesc. În primul rând, nu mai petrecem atât de mult timp cu ei, ne reluăm joburile, lipsim de acasă, iar când ne reîntoarcem, treburile casnice ne iau din plin. Avem multe pe (în) cap, suntem la limită sau în urmă cu treburile noastre de oameni mari. Și de-ar fi doar asta! Dar, nu e. Căci copiii mai mari, începând cu 7 ani, râd de-acum la altceva - la conținut verbal amuzant. Din punct de vedere neurobiologic, trec la un alt nivel de dezvoltare. Activitatea emisferei stângi devine din ce în ce mai predominantă, zona prefrontală a creierului începe o fază de definire specifică, iar râsul se adăpostește în zona limbică a creierului, în amigdală și hipocampus. Așa că trebuie să o dăm pe glume, bancuri, replici pișichere ori rime neașteptate. Jocuri haioase, dar și posturi stângace, prostești. Știu. Am putea să ne spunem Dacă vor să râdă, să își găsească singuri material care să le stârnească râsul. De ce nu? Am avea și noi timp să ne vedem liniștiți de-ale noastre. Cu toții vrem să avem copii fericiți. E o confirmare a faptului că ne facem bine treaba de părinți. Pentru asta au nevoie de noi și încă mult timp de acum în colo. Pentru că într-o proporție de 95% ei zâmbesc și râd când sunt cu noi sau cu alții, și numai 5% când sunt singuri.
Săptămâna trecută o auzeam pe Mirela Retegan spunând: Ai nevoie de curaj și de efort să crești un copil fericit. Să-l crești cuminte e foarte ușor. Iar acum cuvintele ei încep să facă sens, căci poate cel mai important cuvânt de până acum în legătură cu râsul este intenție/ intenționat. Asta înseamnă că e nevoie să ne propunem să râdem, să îi facem pe copii să râdă, să fim atenți la ceea ce îi face să râdă de se prăpădesc, la cei care știu să îi facă pe alții că râdă. Râsul se pare că e un răspuns în primul rând la umorul intenționat și nu la evenimente amuzante, dar neintenționate. Și, fir-ar, cum ne-am stabilit să râdem mai mult, cum o parte din noi se hlizește deja.
Așa că ne-am propus să aducem râsul la noi în casă și să-l păstrăm captiv în inimile noastre.
Unde te gâdili tu cel mai tare? îl întreb pe copil. Și el îmi arată burtica, gâtul, spatele etc, în timp ce intuiția lui perfectă îi prevestește ce stă să se întâmple, căci abia l-am întrebat, că a și început râsul să-i mustăcească în corp. Căci el nu râde doar cu fața. Râde cu tot corpul. I se contorzionează și zgâlțâie necontrolat, total amuzant. Ia să vedem! și îi trag o smotoceală de gâdilituri până cade lat de fericire.
Dar tu, unde te gâdili cel mai tare? mă întreabă cu ochii sclipindu-i ghiduși. Nu mai așteaptă răspunsul, sare direct călărindu-mă pentru a mă gâdila zdravăn, în timp ce râsul intră în inima mea și noi ne simțim mai fericiți și apropiați ca niciodată.
Să nu care cumva să mă faci să râd, că mi se strică masca asta de față serioasă și vorba aceea, vrei să mă știe toți că sunt o nebună haioasă, care râde de-i cad dinții din gură? Asta e un fel de intervenție paradoxală din psihoterapie care mută munții (blocajele) din loc. Așa, doar ca paranteză, cum s-ar spune.
drd. psih. Camelia Chețu (www.motherhood.ro)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu