Cum să prelungești atingerile și îmbrățisările cu copilul chiar dacă acesta a crescut

   
     Simțul atingerii este primul simț pe care ni-l dezvoltăm și asta încă de pe când ne aflam în pântecele mamelor noastre. Imersați total în lichidul amniotic, primele atingeri erau așadar unele lichide. Deși nu e indexată în niciun manual, atingerea lichidă este una fluidă, caldă - la temperatura corpului, complet învăluitoare. După naștere, atingerea lichidă e înlocuită cu atingerea corporală, piele pe piele, în și pe brațele celor din jur, la pieptul mamei, pe umerii tatălui. În această perioadă, grijile multor proaspeți părinți sunt alimentate de predicțiile nefondate în care răsfățul copiilor e provocat de purtatul lor în brațe, de atingerile pline de iubire. Avertisment: Iubirea părinților dăunează grav autonomiei copilului - pe bune, chiar vi se pare că are sens?! 

     Cei care au copii de o șchioapă sau mai mari știu că odată ce aceștia au învățat mersul, mai vin în brațele lor doar atunci când se lovesc, obosesc, sunt triști sau speriați, ori vor ceva anume - niște bani, voie la tabletă sau la vreun party. În rest, se cațără, aleargă, se duc înspre prietenii lor, se joacă, construiesc, scriu, desenează, modelează, citesc, fac teme și tot așa. Așa că, lucrurile stau de fapt, în felul următor: Pe măsură ce cresc, copiii primesc din ce în ce mai puține atingeri, îmbrățisări și sărutări din partea părinților - gândiți-vă de exemplu, la preadolescenți sau adolescenți. Unde nu mai pui, că bașca apar acum alte întrebări, alte temeri. Mamele se îndoiesc că ar mai fi cazul să își îmbrățiseze fiii, începând cu vârsta de 12 ani sau chiar mai puțin. Se gândesc că atingerile lor sunt în felul lor excitante pentru ei. Văd cum atingerile lor le pot provoca plăcere fizică, iar asta le sperie. Tații nu mai știu cum să își ia fiicele în brațe sau li se pare nepotrivit să se mai hârjonească cu ele, odată ce le-au mijit sânii. Așa că cei mai mulți copii sunt privați din ce în ce mai devreme (mai ales datorită instalării aproape generalizate a pubertății precoce) de atingerile ghidușe, fluide, cuprinzătoare de altădată ale mamelor și taților lor. Rând pe rând, din relațiile părinți - copii, se diminuează contactul fizic, simțul conectării, intimității corporale și emoționale. Da, vor apărea niște  schimbări pe aceste planuri. Așa stă în firea lucrurilor să se întâmple. Într-un fel îl ții în brațe pe bebelușul tocmai născut, într-un fel îl ții pe cel de 10 luni, într-un fel pe copilul de 3 ani, în alt fel pe cel de 10, 16, 18 sau 40 de ani. Într-un fel îi vorbești și îl alinți când este mic și în cu totul alt fel când e în primii ani de școală, liceu sau tocmai s-a așezat cu nevasta la casa lui. Înțelegi acum de ce e ok, până la urma urmei să i te adresezi cu "bebe" în primul an de viață (chiar dacă ar fi mai potrivit să i te adresezi totuși pe nume), dar în niciun caz, absolut în niciun caz, după ce a depășit această vârstă? Pentru că "bebe" se va transforma în "Bebe" (dar acesta e un alt subiect teribil de interesant).

     Pentru că e vară, pentru că protecția solară este absolut necesară și pentru că natura ne-a construit cu doar două mâini, două picioare și fără ochi la spate, fiecare dintre noi avem nevoie de cineva care să ne ajute să întindem bine crema pentru a nu ne arde pe spate. Iar asta, nu e deloc întâmplător. E una dintre strategiile Divinității de a ne face să ne îndreptăm spre celălalt, să îi oferim și cerem atingerea, indiferent de vârstele noastre. Iar atunci când în atingerea asta se regăsesc răbdarea și delicatețea, spiritul jucăuș și distracția, dăruirea și atenția, pe care le-am primit sau nu, dar de care aveam atâta nevoie altcândva, experiența este totală și pentru cel care oferă și pentru cel care primește. Apropiere. Conectare. Emoție. Acceptare.

     Ce îmi place cel mai mult la Theraplay, care este un program de intervenție terapeutică care la bază cercetarea atașamentului și în care eu m-am certificat cu 4 ani în urmă, este faptul că mixează jocul cu nonverbalul, simțurile cu experiența directă, trăită aici și acum, interacțiunea cu empatia. Le-am experimentat repetat, în contexte diferite, cu copii și adulți, și de fiecare dată, mă uimește efectul intimității care se produce. Iată de exemplu, cum am adaptat eu pentru vară, cu copiii mei și ai prietenilor mei, unul dintre jocurile Theraplay. 

     Pentru început, îmi torn din plin, în podul palmei, din loțiunea de protecție solară (materia primă de lucru). Apoi, îi spun copilului așa: Ia, uite, ce am eu aici! Am o pânză făcută din piele, numai bună de pictat (în timp ce îi șterg spatele cu palma.) Stai întins pe spate (burtă), pentru că voi picta ceva foarte, dat foarte special. Așa ca tine. (Aici, el de obicei, e foarte curios și vrea să afle ce anume vreau să pictez pe el.) Ia să vedem oare, îți vei putea da seama ce pictez, fără să vezi? Doar prin puterea simțurilor? Și mă apuc să desenez ce îmi vine în cap - soare, valuri, față zâmbitoare, picături de ploaie. Cheia jocului stă în ritmul, întinderea și localizarea atingerilor, adică pictați într-un ritm cât mai lent, pe o suprafață cât mai largă și mai ales, în zone în care știți că se gâdilă. Apoi, fac o poză operei artistice încheiate și i-o arăt. Mai facem una? De data aceasta, m-am gândit să pictez ceva și mai și. La final, după ce îi arăt poza pe telefon, îi spun că mai am un lucru de făcut, și anume să șterg tabloul și întind crema pe îndelete, cu atingeri generoase și protectoare. Credeați că jocul s-a terminat? Nicidecum. Va cere să facă și el același lucru cu tine, iar atunci vei ști că jocul a avut succes la maximum. Și cremuiți, și distrați, și conectați și protejați. Misiune îndeplinită.

Drd. psih. Camelia Chețu

www.motherhood.ro